
Ce ar putea să ni se întâmple
Să rup toate foile din cartea lui Traian Furnea și să te acopăr cu ele când dormi. Să te întrezăresc apoi printre pagini și să citesc
Prima poezie am scris-o în clasa a doua și este singura pe care o știu pe de rost. În clasa a cincea am început să scriu texte mai lungi, culminând cu o continuare a romanului Omul invizibil al lui H.G Wells, pentru că am fost dezamăgit că eroul principal moare. Scrisul a devenit însă un obicei abia prin liceu când pentru mine, tăcut și introvertit, reprezenta singurul mijloc de a-mi exprima anumite stări.
Astăzi scriu pentru că nu găsesc că aș avea altceva mai bun de făcut și pentru că mă fascinează cuvintele. Dacă l-aș alege pe cel mai frumos, aș spune că acela este „lu crai”, ceea ce în dialect salentin înseamnă „mâinele”. Asta pentru că „ieriul” nu mai contează decât ca istorie și pentru că ce este după mâine este doar vis. Lu crai este singura construcție cu adevărat palpabilă a prezentului iar expresia a trăi de azi pe mâine ascunde o nobilă înțelepciune, dincolo de sensul peiorativ pe care i l-au atribuit oamenii.
Să rup toate foile din cartea lui Traian Furnea și să te acopăr cu ele când dormi. Să te întrezăresc apoi printre pagini și să citesc
copilul chior cu obraz de granit sub pânzele albe departe călător stăpânul hoților, al negustorilor cinstiți, învățătorul de corbi, îmblânzitorul de vorbe, ascultătorul tăcut cu buze prea moi când sărută cu singurul ochi luminătorul puterii din spatele gândurilor, născocitorul de mări, făuritorul de bărci lungi cu securea cioplindu-se în chip de trunchi de arțar
ce bucurie galopul, ce libertate stepa, cizmele înalte, inima ta, metronomul care ține laolaltă toată această alcătuire, eu ținându-te strîns la piept sub cămașa care de acum îmi flutură în vânt albă contrastând cu albastrul și verdele din biroul meu nemărginit căruia i-am dărâmat pereții sâmbătă să am loc să dansez cu tine
nu mă interesează rujul tău și nici rimelul, sunt dumnezeul gol care își sprijină capul pe gleznele tale când ai ședințe pe zoom
rădăcinile doar se simt așa cum doar câteva inimi se simt precum a ta, precum a mea, ne învârtim în același carusel pe locuri separate cu ochii unul la altul, e gălăgie și haos tu îmi interzici orice diminutiv
tragem cortina, ne retragem în valhala așternutului nostru, tu adormi cu fundul lipit de burta mea iar eu, cu mâinile pe omoplații tăi, caut cu degetele să aflu dacă ți-au crescut deja aripile.
aici suntem protejați în pântecele mamelor noastre unde ne-am despăturit întâia oară inimile, hrănindu-ne cu lapte de iapă limbile ne au gust de pământ și de iarbă
Cunosc prea bine jertfa și te înțeleg. Cu fiecare creație murim câte puțin, câte un strop, în timp ce stăm deasupra gâtului și contemplăm propria dezintegrare, luând notițe.
În cuvintele din cartea din geantă pe care nu știu de ce o car după mine la birou, în turnurile Caucazului, în proiecții și în imaginație, în personajele mele
Fiecare memorie / idee transmisă a trăit mai departe, crescând, modificându-se, călătorind cu caravanele, cu cetele, apoi cu bărcile. Cu cât cele comunicate au fost mai numeroase, cu atât a sporit avantajul grupului. Să numesc asta înțelepciune? Furișarea sinelui în colectiv?
Să îmi las inima să mi-o ia înainte călare pe corpul acesta schilod care mai poartă în el posibilitatea galopului