Legendă în tainița hipostilului
degetul chircit îndreaptă spre firidă – e acolo un grăunte de lumină în care cei de afară dansează până mai ieri s-au rugat pentru mine să ajung în brațele tatălui meu soare sunt azi încredințați că am izbândit
Ce scriu
Prima poezie am scris-o în clasa a doua și este singura pe care o știu pe de rost. În clasa a cincea am început să scriu texte mai lungi, culminând cu o continuare a romanului Omul invizibil al lui H.G Wells, pentru că am fost dezamăgit că eroul principal moare. Scrisul a devenit însă un obicei abia prin liceu când pentru mine, tăcut și introvertit, reprezenta singurul mijloc de a-mi exprima anumite stări.
Astăzi scriu pentru că nu găsesc că aș avea altceva mai bun de făcut și pentru că mă fascinează cuvintele. Dacă l-aș alege pe cel mai frumos, aș spune că acela este „lu crai”, ceea ce în dialect salentin înseamnă „mâinele”. Asta pentru că „ieriul” nu mai contează decât ca istorie și pentru că ce este după mâine este doar vis. Lu crai este singura construcție cu adevărat palpabilă a prezentului iar expresia a trăi de azi pe mâine ascunde o nobilă înțelepciune, dincolo de sensul peiorativ pe care i l-au atribuit oamenii.
Fiul meu
voi răsufla din nou prin plămânii fiului meu, el nu va ști asta decât ca un vis, ca un gând pe care încă nu îl are
Omul șoim
prin ochii lui purtam clonț tăios, prin ochii mei o pereche de buze pe care cineva le-a sărutat mai demult, pe care cineva le va mușca cu ochii închiși fără să știe dacă mușcă un om sau un șoim
Ur
să învăț semnele, să topesc plumbul, împreună cu el tătarii în armură grea, să facem aur, îl simt cum mi se strecoară în vene
Luminație
În vremea aceea, te va purta rotundă în carele de aur deasupra orașelor din răsărit și apus, iată, pământurile mele, iată, poporul meu, iată, înțelepciunea celor ce se schimbă dar nu pier.
Stavros
Iată-mă din nou aici, în fața stâlpului negru pe care se sprijină lumea știută, cel fără umbră pentru că umbra e el.
Suntem puternici
clipa adormirii, cea în care suntem de-a binelea singuri – o știți, cea a dezbrăcării de rațiune, faimoasele momente ale vulnerabilității când corpul rămâne chircit iar universul devine unul măcar că în pat sunt doi, clipa adormirii în care ne retragem așa cum se retrag la adăpost girafele să nască
Întrebările
Poate că fug de mine. Și mă trezesc iarăși de data asta eu, eul amintirilor și al gândurilor mele. Mă trezesc râzând, oarecum liniștit, cu certitudinea că în universul celălalt nu există întrebări, ci numai curiozitate.
Aceste tălpi
da, trebuie să tac cu ochii aplecați să îmi văd picioarele mulțumit să știu că ele m-ar fi putut oriunde, în bucătării mici în marginea unei livezi, în sălile înalte cu tavanul boltit unde am băut la masă cu zeii, în case, în oameni, mai ales în oameni
Deal
un singur om m-a văzut așa și mi-a spus că aș fi o insulă, eu am dat alene din coadă dispărând în mine ca un pește bătrân.
Plajă
copii pentru care realitatea e un caleidoscop reflectat în culori pastelate, bătrâni cu ochii închiși nemișcați trăindu-se pe dinăuntru consumând tot ce mai e de consumat printre amintiri și prezentul, mereu prezentul