Fericirea din urmă

Să fug în povești, în cuvintele morților învățate de la morții lor în care fugeau.
Nu pare a fi scăpare decât în morți și în moarte,
Poate nu caut viața și bucuria unde trebuie, poate aceasta e în urma mea
Poate evangheliștii ar fi trebuit să înceapă așa cartea: bucuria e numai și numai în cele din urmă,
La fel și Moise,
Păi să fi primit legile și prima să fi fost chiar aceasta –
Uită-te în spate, acolo e fericirea mieilor.
Mă uit, șefu, zic, și ridic două degete, șefu, nu e nimic în spatele meu.
Uită-te mai bine, s-a auzit un glas din ceruri.
Eu, tot cu mâna pe sus. Șefu, zic, m-am uitat,
Să mor io dacă e ceva acolo demn de băgat în seamă.
Dar ce e acolo, loază, s-a auzit din nou glasul iritat de data asta.
Vreo două vedre de vin și niște ani irosiți, șefu.
Tăcere.
Eu tot cu mâna pe sus, dar niciun glas nu a mai răzbătut printre noi după aceea.
Stau eu o oră, stau două, până la urmă mi-a amorțit mâna.
Bag pula, zic, asta e vrăjeală.
Mi-am luat ambele mâini și am plecat.
Nu m-am mai uitat înapoi de atunci.
Voi trăi așa, ca nebunu.
Ridic mâna într-o doară.
Șefu? Îmi bag pula în fericirea ta.