Clara

Într-o zi vom cânta cu vocea mea în vocea ta
Pe dealul de la Buzău pe dealul de la Câmpulung și în mlaștina Gruiului
Eu acum plâng, dar tu nu vei vedea asta nicidecum
Și nu vei trai plânsul pentru că pieptul meu este mare,
Atât de mare încât din el și-a făcut cuib pasărea,
Pasărea care mi-a smuls ficații când am arătat lumii întregi focul, pasărea care a ars împreună cu mine, pasărea care am devenit renăscută croncănind –
Tătarii nu mor decât călare, tătarii nu mor aplecați nici îngenuncheați, tătarii mor călărind cai, păsări, destine,
Asta e tot ce am să îți dau, fata mea, în afară de lacrimile care îmi curg când ți-am auzit prima oară inima,
Am doar focul ăsta păcătos care ne risipește sufletele uneori și din care ne lipim la loc mai la urmă,
Scânteia din care te-am visat și eu și mama ta de dinainte să exiști.