Prima poezie am scris-o în clasa a doua și este singura pe care o știu pe de rost. În clasa a cincea am început să scriu texte mai lungi, culminând cu o continuare a romanului Omul invizibil al lui H.G Wells, pentru că am fost dezamăgit că eroul principal moare. Scrisul a devenit însă un obicei abia prin liceu când pentru mine, tăcut și introvertit, reprezenta singurul mijloc de a-mi exprima anumite stări.
Astăzi scriu pentru că nu găsesc că aș avea altceva mai bun de făcut și pentru că mă fascinează cuvintele. Dacă l-aș alege pe cel mai frumos, aș spune că acela este „lu crai”, ceea ce în dialect salentin înseamnă „mâinele”. Asta pentru că „ieriul” nu mai contează decât ca istorie și pentru că ce este după mâine este doar vis. Lu crai este singura construcție cu adevărat palpabilă a prezentului iar expresia a trăi de azi pe mâine ascunde o nobilă înțelepciune, dincolo de sensul peiorativ pe care i l-au atribuit oamenii.
vom ofta nerăbdători și vom țipa unul spre altul cu buzele însângerate lipindu-ni-le , lingându-ni-le așa cum fac pisicile cu puii născuți, să ne spălăm trecutul, să rămânem goi și curați, orbi și frumoși, cu burțile rotunde în sus și brațele ridicate deasupra capului
Care e rostul acestora, vor întreba călugării în lanțuri, noi le vom răspunde că femeia aceasta de sub măselele și limba noastră
să te privesc cum îți iei zborul dintre sânii tăi Pe o plajă între Mangalia și Bulgaria unde stăm și vorbim despre orice Mușcând dintr-un porumb fiert moale și dulce Care îmi amintește de gustul buzelor tale Pe care astăzi sunt norocos fericit să îl cunosc Să te privesc cum zbori liberă deasupra oamenilor, încrezătoare […]
Din când în când, îmi bate la geam cu ciocul ea, femeia cu chip de înger și aripile reci, umede, atârnate leneșe pe spate. Îmi spune lasă-mă să intru, să mă întind așa cum m-ai știut – lascivă și multă pe întreg tavanul, din pânza de păianjen a unui colț
până în pânza de păianjen a celuilalt colț,
să te privesc hulpavă în vreme ce îți întunec orizontul cerurile inima, hai să ne jucăm din nou, îmi spune, hai…
Să stau aici, să trăiesc prezentul cu tine, să ne danseze inimile în locul ăsta marginal, ascuns, în capătul celor mai îndepărtate provincii ale imperiului, să te descopăr idee cu idee în vreme ce porumbeii ciugulesc firimiturile rămase în urma pașilor noștri, secvențe din trecutul tău pe care nu am apucat încă să le diger. […]
Ehe, dacă aș fi fost eu Furnea acum, nu aș mai fi scris nimic. Aș fi mâzgălit o inimă cu doi ochi curioși pe spatele unui pachet de Snagov și ți l-aș fi arătat zâmbind cu mândrie: uite ce am făcut!
Prin geamul deschis aud doi trecători vorbind. Unul povestește despre un loc lângă Dunăre, „e raiul de pe pământ acolo”. Beau din restul de cafea de aseară și mă gândesc că e potrivit să te trezești așa, aflând cât de aproape este raiul pe pământ. Este cea mai frumoasă primăvară din viața mea și poate […]
sunt la birou? sunt cu tine adormită pe piept? dar asta nu durează decât un moment pentru că după aia simt din nou șfichiul biciului pe spatele gol și transpirat
undeva ne mor poeții astăzi și împreună cu ei o lume întreagă, nu va mai avea cine să păcătuiască să simtă să simtă, să plângă să se îndrăgostească nebunește, să își ridice în aer mustățile ca un motan strivit de dor – a tânji, a lupta împotriva guvernelor și împăraților, a zice futu-vă dumnezeii mamii voastre
tataie își otrăvește ficatul cu o cafea incertă, stropită cu secărică din buzunarul încăpător al paltonului maro, în care se distinge discret forma cilindrică a sticlei.
dătătoareo de viață, odraslă a viselor mele încă din vremea în care apăsarea pietrelor deasupra pieptului meu mă făcea să îți icnesc numele
