Râdem la masă cu zeii
de mână cu mama tuturor mamelor, cea pe a cărei formă o intuiam în sângele meu vechi, în sufletul meu și mai vechi
Ce scriu
Prima poezie am scris-o în clasa a doua și este singura pe care o știu pe de rost. În clasa a cincea am început să scriu texte mai lungi, culminând cu o continuare a romanului Omul invizibil al lui H.G Wells, pentru că am fost dezamăgit că eroul principal moare. Scrisul a devenit însă un obicei abia prin liceu când pentru mine, tăcut și introvertit, reprezenta singurul mijloc de a-mi exprima anumite stări.
Astăzi scriu pentru că nu găsesc că aș avea altceva mai bun de făcut și pentru că mă fascinează cuvintele. Dacă l-aș alege pe cel mai frumos, aș spune că acela este „lu crai”, ceea ce în dialect salentin înseamnă „mâinele”. Asta pentru că „ieriul” nu mai contează decât ca istorie și pentru că ce este după mâine este doar vis. Lu crai este singura construcție cu adevărat palpabilă a prezentului iar expresia a trăi de azi pe mâine ascunde o nobilă înțelepciune, dincolo de sensul peiorativ pe care i l-au atribuit oamenii.
Un stejar numit Alexandru
te-ai jertfit pe tine ție însuți, numai și numai așa vei crește, numai și numai așa vei învăța, viața ta, sinele tău, lăuntrul, acesta este secretul runelor, vei fi iarăși întreg.
Umbrele mele în stepă
dar eu sunt mai mult de atât, eu numaidecât mă jupoi de pe trupul său,am să caut șontâc un copac și am să stau atârnat de el nouă zile până are să îmi crească la loc carnea
Renaștere
privește-le cu atenție și ai să vezi cum lujerul se apleacă
pentru a-și așeza cu un icnet floarea ca pe o cocoașă.
Negustorul de mătăsuri. Negocierea
Nu sunt profet să știu asta, dar e limpede că așa cum e acum nu poate continua. Cum se va schimba? Asta nu mai știu. Dar dacă schimbarea vine, ține ochii înainte, nu înapoi. De dinapoi vii, nu acolo e răspunsul. Răspunsul e doar înainte.
Revolverul
sunt singurul adevăr din lumea aceasta ascuns cu viclenie undeva în mine trebuie să mă agăț de el trebuie trebuie adevărul sunt eu
Copiii mei să nu mă vadă cântând
copiii mei nu trebuie să mă audă cântând, nu trebuie să audă muzica, o zidesc în mine, o înghit ca pe otrava cu care m-am hrănit vreme de doi ani
O pânză de păianjen
iată pustiul, îmi vorbește pânza de păianjen, aici a fost cândva o casă curată și vie, ce fericiți eram
Nu, prietene
eu trebuie să merg mai departe, eu încă sunt aici cu palmele zdrelite de ghimpi, murdar de noroi, eu trebuie să merg mai departe să înghit fiecare din morți ca un pământ rotund și neasemuit de întins, cu obrajii albaștri și verzi, eu trebuie să am grijă de cei ce există, să le spun că mi-e dor, să le spun că iubesc, că trăiesc