Ce scriu

Prima poezie am scris-o în clasa a doua și este singura pe care o știu pe de rost. În clasa a cincea am început să scriu texte mai lungi, culminând cu o continuare a romanului Omul invizibil al lui H.G Wells, pentru că am fost dezamăgit că eroul principal moare. Scrisul a devenit însă un obicei abia prin liceu când pentru mine, tăcut și introvertit, reprezenta singurul mijloc de a-mi exprima anumite stări.

Astăzi scriu pentru că nu găsesc că aș avea altceva mai bun de făcut și pentru că mă fascinează cuvintele. Dacă l-aș alege pe cel mai frumos, aș spune că acela este „lu crai”, ceea ce în dialect salentin înseamnă „mâinele”. Asta pentru că „ieriul” nu mai contează decât ca istorie și pentru că ce este după mâine este doar vis. Lu crai este singura construcție cu adevărat palpabilă a prezentului iar expresia a trăi de azi pe mâine ascunde o nobilă înțelepciune, dincolo de sensul peiorativ pe care i l-au atribuit oamenii.

descompunerea durerii

Descompunerea durerii

Dragos Serban

-

chipul meu alb care mă privește lung și copilul care mă întreabă de ce cădem, tati? iar eu încerc să îi explic că în universul acesta nu există nici zbor nici cădere ci numai și numai mișcare.

hic-sunt-leones

Hic sunt leones

Dragos Serban

-

Mă îmbrățișez cu diminețile reci cu dumnezeii mei citadini de cafea solubilă cu vindecare cu certitudini cu rutine noi cu scaunele goale din 331 la ora nouă

singuratatea scarabeului de sticla

Singurătatea scarabeului de sticlă

Dragos Serban

-

căci aceasta este casa timpului nesfârșit în care mă cobor de fiecare dată când aud piatra gemând, pentru a repara secundele, pe mine, totul.

Fragment

Dragos Serban

-

am văzut asta în ochii tăi, în inima mea, în sufletul tatălui tău pe care l-am zărit alături de ea, te iubesc

murmansk

Murmansk

Dragos Serban

-

Ah, Murmanskul cu blocurile sale de beton și cerurile veșnic gri, Murmanskul cu oamenii îmbrăcați gros la mijlocul lui august.

constanta-ploaie

Primele săptămâni în Constanța

Dragos Serban

-

Am zâmbit pentru că realizez, acum, că cea mai adâncă fantasmă este de a înțelege și de a fi înțeles. Gol sau nu, cu buzele pe o cană de cafea sau apăsate pe pubisul tău, cu limba peste clitorisul tău sau căznind vreo consoană în ubîhă, cecenă sau vreun dialect obscur din Caucaz, nu îmi doresc decât înțelegerea. Cunoașterea profundă a spațiului tău intim numit sine.

biserică dumnezeu

Biserică, dumnezeu, cal

Dragos Serban

-

ochii mei luminoși, de dumnezeu tânăr, ar arde bisericile trimițând stoluri de păuni călări pe cai albi, pravoslavnicii ar murmura înfricoșați în bărbi „doamne ferește, doamne ferește” iar eu le-aș spune, cu ochii la gardul bisericii din Tbilisi, că nu sunt aici ca să feresc, ci să împlinesc.

sa ma ratacesc

să mă rătăcesc

Dragos Serban

-

o fântână, un copil cu tălpile goale, patru gâște albe și un cal maro care mă aștept în orice moment să mă privească lung, iscoditor în ochi, eu să mă văd pe mine în ochii lui purtând chipul tatălui meu și al taților tatălui meu din vertebrele cărora brigăzile sovietice au construit acest drum temeinic

diferente-parchet

Diferențe

Dragos Serban

-

sunt senin și le îmbrățișez pe toate din tine, adolescenta, mama, copila, bobul de grâu și floarea de soare, iarba din cutia de chibrituri, accentul de Charlotte Brontë când traduci

universul-meu

Univers căprui

Dragos Serban

-

îți mulțumesc, universule căprui, că mă înțelegi când îți vorbesc în nespusele mele limbi că pot visa împreună cu tine la vremea când din om se va naște Torun, dumnezeul cu ochii mari și rotunzi