My feelings for you
from the left to the right with my feelings to you, when purple, when white, when sinful and wet, when holy and bright.
Ce scriu
Prima poezie am scris-o în clasa a doua și este singura pe care o știu pe de rost. În clasa a cincea am început să scriu texte mai lungi, culminând cu o continuare a romanului Omul invizibil al lui H.G Wells, pentru că am fost dezamăgit că eroul principal moare. Scrisul a devenit însă un obicei abia prin liceu când pentru mine, tăcut și introvertit, reprezenta singurul mijloc de a-mi exprima anumite stări.
Astăzi scriu pentru că nu găsesc că aș avea altceva mai bun de făcut și pentru că mă fascinează cuvintele. Dacă l-aș alege pe cel mai frumos, aș spune că acela este „lu crai”, ceea ce în dialect salentin înseamnă „mâinele”. Asta pentru că „ieriul” nu mai contează decât ca istorie și pentru că ce este după mâine este doar vis. Lu crai este singura construcție cu adevărat palpabilă a prezentului iar expresia a trăi de azi pe mâine ascunde o nobilă înțelepciune, dincolo de sensul peiorativ pe care i l-au atribuit oamenii.
Next morning
There’s something healing about the wind, once you said to me. I know. There is order and chaos inside him. The chaos of destruction, the order of sand dunes, the image of green crops waving in the wind. I feel that wind inside me now. So much power, is almost like a certainty, that I […]
Who we are
In my land, where I was born, ten thousand years ago people had female idols. Probably fertility figures, associated with life but also with agriculture. Somewhere, in my deepest genetic memory, I miss that. And when I saw her, a spark from the neolithic times whispered inside my head – love her, pray to her, idolize her, she is your goddess.
Midwest City, Oklahoma
So here I am, walking on the suburbs of Oklahoma City. With my white shirt, jeans and brown shoes, with a poor and funny english, heading to a park where we will meet for the first time. And I already love you.
Calende
sunt la birou? sunt cu tine adormită pe piept? dar asta nu durează decât un moment pentru că după aia simt din nou șfichiul biciului pe spatele gol și transpirat
Undeva mor astăzi poeții
undeva ne mor poeții astăzi și împreună cu ei o lume întreagă, nu va mai avea cine să păcătuiască să simtă să simtă, să plângă să se îndrăgostească nebunește, să își ridice în aer mustățile ca un motan strivit de dor – a tânji, a lupta împotriva guvernelor și împăraților, a zice futu-vă dumnezeii mamii voastre
Bunicul meu din orașul de sticlă
tataie își otrăvește ficatul cu o cafea incertă, stropită cu secărică din buzunarul încăpător al paltonului maro, în care se distinge discret forma cilindrică a sticlei.
Semne
dătătoareo de viață, odraslă a viselor mele încă din vremea în care apăsarea pietrelor deasupra pieptului meu mă făcea să îți icnesc numele
Râdem la masă cu zeii
de mână cu mama tuturor mamelor, cea pe a cărei formă o intuiam în sângele meu vechi, în sufletul meu și mai vechi
Un stejar numit Alexandru
te-ai jertfit pe tine ție însuți, numai și numai așa vei crește, numai și numai așa vei învăța, viața ta, sinele tău, lăuntrul, acesta este secretul runelor, vei fi iarăși întreg.
Umbrele mele în stepă
dar eu sunt mai mult de atât, eu numaidecât mă jupoi de pe trupul său,am să caut șontâc un copac și am să stau atârnat de el nouă zile până are să îmi crească la loc carnea