Lecția de avestană

Arată lumii ce simți, mi-a spus un felcer binevoitor.

Imediat, i-am răspuns, amabil, în vreme ce scoteam pe masă câțiva nori, un trăsnet, o nicovală și doi corbi.

Atât? M-a întrebat.

Mai am, zic.

Norii plouau torențial și rece în cabinetul lui uscat din cartierul Apărătorii patriei, o femeie de la recepție intrase deja să șteargă cu mopul parchetul nou-nouț iar eu, entuziasmat cu pieptul deschis larg, deja înșiram pe masă o sumedenie de cuvinte în tadjikă și mă pregăteam să îi explic că ele nu sunt altceva decât o varietate persană.

Felcerul ieșise deja din cabinet alungat de furtuni.

Voiam să îi spun că dincolo de logos cuvintele astea înșirate sunt dorul meu de ducă, adică speranța mea, tot ce am eu mai de preț și de visat.

Am făcut-o atentă pe doamna cu mopul, în speranța că va înțelege ce îi strig despre Avestan și sanscrita vedică, dar a ieșit pe ușă.

Corbii zburau, nicovala cădea, cuvintele erau rostite, doar fiul meu înțelegea.