Peisaj cu ficus

Mai întâi, a privit soarele așezat pe frunzele ficusului. Apoi a clipit, închipuindu-și aceeași lumină pe pielea ei. Doar nuanțele razelor erau diferite și ritmul propriei răsuflări.

A închis ochii să doarmă. O vedea tot mai clar, fiecare rotunjime dezvelindu-se sub lumina din încăpere. Atent, observă cum ea devine mai mult pe măsură ce acoperământul se împuțina. Fără grabă, deveni întreagă.

De abia atunci o recunoscu, o acceptă, o avu în minte simțind aceeași voluptate cu care ar fi descoperit din nicăieri soluția unei ecuații complicate, cu multe necunoscute. O descoperise însă pe ea, pură, vizibilă și reală. Cu sâni liberi, cu pântec moale, coapse calde și obraji netezi.

Petrecu o vreme pipăindu-i cu privirea fiecare detaliu al alcătuirii. Apoi un singur simț nu a mai fost de ajuns. Au urmat mirosul și atingerea formelor, explorarea ei minuțioasă până la deplinătatea oferită de gust.

Descoperise cu un soi de revoltă crescândă că omul e limitat să perceapă doar cu simțurile sale de om. De ce? Mama și grijania ei de natură, cu evoluția ei cu tot. De ce să nu o poată linge din perspectiva unui lup, pentru a îi înghiți mai abitir feromonii și aburii pielii. De ce, mă rog, să nu o poată cuprinde cu zeci de tentacule, ca o caracatiță, ci e limitat la două brațe terminate cu palme și degete?

Îi țipă în față furia și nu se hotărî dacă țipătul său avea să îi iasă din piept țipăt de uliu, urlet de câine sau nechezat de cal. Sau poate toate acestea la un loc. Da. Poate că acum și doar acum, în clipa în care lumina cade așa pieziș pe frunzele ficusului, există o portiță de a fi tot. Își încleștă măselele și începui.

O strânse la piept cu brațele, două, patru, opt, șaisprezece, până când tot spatele îi fu acoperit de palme, iar altele îi strângeau fundul ridicând-o. Între acestea, tentacule calde îi mângâiau sânii, strângându-i sfârcurile cu ventuze, unele moi pentru mângâiat, altele tari și umede pentru apăsat, forțându-și drumul înspre miezul ei, prin gură, prin vulvă, prin pliurile pielii. O lăsă să se opună instinctiv, până când toate deodată se făcură lapte și, cu un sunet nemaiauzit până atunci pe pământ, se scurseră pe corpul ei.

„38 de grade Celsius, cantitate 35,4 litri, vâscozitate 1,3.”

Vocea robotică se auzise de deasupra ei. Plutind cu pielea albă, părul ud lipit de umeri, îl căută cu privirea. „Sunt aici”, îi răspunse.

„Sunt peste tot în jurul tău, în tine, în mine”, continuă vocea, pentru a-i risipi nedumerirea vizibilă. Ea mai află că nu mai există când, nefiind timp să mai existe. Că nu mai există unde, nefiind loc să mai fie. Doar ea plutind în el ca o idee, doar el plutind în pântecul ei ca împlinire a unei alte idei. Nu mai fu timp să doarmă, ci totuși iată-i. Dacă cineva nepoftit ar fi intrat atunci în acest univers proaspăt, ar fi exclamat: câtă liniște și împlinire e aici!

Mirarea lui s-ar fi auzit poate ca un clopot, de la începutul până la sfârșitul veacurilor, dăngănind metalic deasupra plutirii. Mirarea lui s-ar fi auzit până când îngemănarea aceea fără formă ar fi ajuns în punctul critic în care să mormăie ca trezită din somn: ah, futu-i, vreau să te simt, mă, vreau să te mușc de țâțe, să te fut pe la spate și să te apuc de ceafă, vreau să fii tu, înțelegi?

Și totul pesemne ar fi explodat, s-ar fi născut atunci din energie materie, stele, lumi fără număr, fiecare cât un grăunte din nisipul de pe fundul tuturor mărilor; civilizații s-ar fi jertfit pentru ca altele să le ia locul, vieți ar fi pierit și s-ar fi născut, atât de multe vieți încât nici veșnicia nu le-ar fi putut cuprinde puse cap la cap. Toate acestea cu un singur sens – tu să devii tu, eu să devin eu.

Și într-o după-amiază, pe o astfel de lume neînsemnată la marginea unei galaxii minuscule, lumina unui soare căzută pieziș pe frunzele unui ficus să îmi amintească de tine și de faptul că trebuie să îți văd corpul. Că trebuie să te ating, să te apăs, să te mușc pentru a mă convinge că ești tu și nu a fost un vis.

Mai întâi, am privit soarele așezat pe frunzele ficusului. Apoi am clipit, închipuindu-mi aceeași lumină pe pielea ta. Doar nuanțele razelor erau diferite și ritmul propriei răsuflări.

Am închis ochii să adorm.

Dragoș