Să mă rătăcesc

într-o limbă pe care nu o înțeleg
în microbuzul ruginit care nu știu unde se duce
în singurătatea tatălui meu împietrit într-o idee
acum jumătate de secol
precum ideile derulate cu repeziciune pe geamul mașinii
o fântână, un copil cu tălpile goale, patru gâște albe
și un cal maro care mă aștept în orice moment
să mă privească lung, iscoditor în ochi,
eu să mă văd pe mine în ochii lui purtând chipul tatălui meu
și al taților tatălui meu
din vertebrele cărora brigăzile sovietice
au construit acest drum temeinic
râzând știrbi, vorbind măscări și fluierând după vreo tovarășă,
eu le-am moștenit palmele grele și fetișul pentru betoane –
vezi tu, nicio curea de piele nu leagă la fel de bine precum cimentul
de la Manole încoace – oameni, ținuturi, dureri, generații,
în antropocenul presărat cu blocuri socialiste
oamenii aleargă printre ele în microbuze ruginite
din bloc în bloc, din om în om,
ca o bilă de pinball – dang dang dang dang