A fi crocodil e un lucru mare și dureros care se învață la fel de greu cât o coadă

| | Ce scriu, Proza

În vara acelui an mă întorsesem în Constanța. Precum un crocodil în anotimpul secetos, părăsind lacul devenit mlaștină, incapabil să îl mai hrănească, mă ridicasem greoi și venisem în singurul loc despre care știam că îmi poate susține și accepta existența. Visam acceptare și devenire.

În garsoniera de pe bulevardul Mamaia am făcut, în primele săptămâni de la sosire, ceea ce mă pricepeam cel mai bine să fac în astfel de momente: să îmi pregătesc un nou drum – cum altfel, oare, decât visând.

Stau acum și mă gândesc că marea, pentru mine simbol al libertății, este cea care m-a ajutat întotdeauna să îmi construiesc un alt viitor, schimbând destinațiile vieții ca pe un curs măsurat în latitudine și longitudine. Cuiva obișnuit să plece spre orizont doar cu o geantă atârnată de umăr i se pare firesc să „o ia de la început”, așa cum spun cei de pe uscat, cărora le-au crescut rădăcini. Pentru mine, începutul și sfârșitul sunt non-sensuri, mi-am dat seama de asta demult. Totul este o spirală, uneori ceea ce pare un început este foarte aproape de ceea ce se cheamă sfârșit, navigând în volte într-o călătorie care nu se oprește niciodată decât pentru a-și trage sufletul prin porturi.

Primele săptămâni în Constanța, trasul sufletului a reprezentat observarea neutră a propriilor sentimente aparent nocive – furie, dezamăgire, tristețe, anxietate. Observatorul se bucura însă de prezența lor, pentru că știa cum e să nu le ai, mai precis să le ocolești cu grijă, să le lași în colțurile sinelui să prindă mucegai și miros, pentru ca în cele din urmă să izbucnească fetide mânjind inclusiv părțile rămase sănătoase.

Mi-am acceptat acele sentimente în maniera obișnuită, dedublându-mă uneori, dându-mi voie să fiu cine vreau să fiu, singur pe balcon, bând mult vin roșu sau fumând iarbă. Mi-am dat voie să fiu grec, să fiu francez, georgian, turc sau cecen, evreu sau mohawk, în funcție de nevoi sau dispoziție.

Fiind evreu, închideam ochii și îl ascultam din nou pe rabinul Motty Shaffer, în sinagoga de pe strada Leselidze din Tbilisi. Fiind francez, îl urmam ca o umbră pe Erik Satie noaptea, pe străzile din Montmartre. Fiind turc, mă visam așezându-mi din nou fruntea pe covorul moale și uriaș din moscheea Sultan Ahmet. Fiind georgian, ei bine….

Cu ani în urmă, înainte de plecarea în Georgia, scrisesem în una din agende:

Iată-mă uriaș cu o mie de brațe și un singur ochi, în fiecare palmă un om, un timp, o dorință. Iată-mă uriaș cu o mie de brațe, în fiecare din ele un eu, iată-mă uriaș ridicându-mă la cer, ce dans. Sunt mare și necuprins și bun, mă țin, mă arunc, acum pe mine, după aceea pe mine, câteodată mă scap și mă aplec să mă iau cât sunt de lung. Când mă aplec, îmi aduc aminte de frunte și de pământ. Când mă ridic, de cer și de soare. Suntem mulți și atât de singur eu, și ochiul îmi e unul, cu el mă uit în soare și îi arăt: uite-mă! uite-mă! Câte un braț ridicat, câte o palmă, câte un eu.

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.