Murmansk

E atât de greu să intri în Rusia astăzi: birocrație, suspiciune, viză, îngrijorare. În plus, cântăresc cu atenție riscurile, nu îmi permit să rămân blocat pe vreun aeroport, în „țara nimănui”, precum în filmul acela cu Tom Hanks.

Și totuși, de când am sosit în Constanța, simt același dor chinuitor ca o sete. Vreau să văd din nou Murmanskul.

Ah, Murmanskul cu blocurile sale de beton și cerurile veșnic gri, Murmanskul cu oamenii îmbrăcați gros la mijlocul lui august, unde micile detalii aflate la răscrucea dintre utilitate și socialism modelează traiul și conviețuirea. Treptele sparte, tăpșanele și făgașele urmelor de roți, buruienile care se grăbesc să crească mai înalte decât gardurile în verile scurte de aici. Toate acestea atât de familiare, atât de dragi, precum borșul cu sfeclă pe o masă ticsită cu hering afumat.

Mi te imaginez ținându-mă de mână, în una din plimbările noastre tihnite pe străzile din Leninsky Okrug, șoptindu-mi înfiorată: iubitul meu, hai să dăm o fugă până în Severomorsk, să ne uităm la crucișătoarele din flota nordului. Să privesc spre întinderile arctice în vreme ce tu scuipi plictisit în apă, aplecat pe marginea cheiului.

Pericolul radiațiilor venite dinspre submarinele parțial dezafectate parcă este inexistent în vara aceasta. Vnimanie, vnimanie. Suntem tineri și totul pare atât de departe. Rutina biroului, emailurile la care răspund de la nouă la șaptesprezece, plata întreținerii. Toate sunt topite, descompuse în apele fără alge, în țărmurile betonate de aici. Nu ai putea să descoperi cea mai mică urmă de îngrijorare nici cu un contor Geiger. Căci adevăr îți spun ție, omul doar în Murmansk poate fi fericit, doar în blocul nostru de pe ulița Aleksandrova ne putem contempla realitatea obiectivă, închizând gurile maimuțelor care se încăpățânează să vocifereze în mințile noastre atunci când nu medităm.

De când am sosit în Constanța, nu mă pot gândi decât la Murmansk. La viața noastră nouă, promițătoare, ca un bloc proaspăt construit în socialism.