Primele săptămâni în Constanța

| | Ce scriu, Proza

După ce m-am întors în țară, am descoperit că am abandonat, treptat, caietele. Am pus asta pe seama oboselii, mai întâi. Apoi, după câteva săptămâni de lene desăvârșită, acompaniate doar de ceai și – sporadic – de Mahler ori vreo carte răsfoită cu neglijență, mi-a venit ideea că acesta este cursul firesc al devenirii. Cu cât ai mai mult de împărtășit, cu atât cuvintele devin mai puține.

Instinctul este de a rezuma, dacă se poate într-o singură frază, într-o singură ecuație, în fine, într-un țipăt. Un urlet vibrant, prelung, din care să se înțeleagă totul. Acesta sunt eu, cu întâmplările mele, emoțiile mele, istoria mea, oamenii care mi-au stat alături.

Tânjim să fim înțeleși, cu toate că realizăm cât de arbitrar este actul de a înțelege, ce străduință explicația, mai abitir când e vorba de un simțământ care este prin excelență individual.

În Constanța mi-a venit ideea că o viață nu poate fi altceva decât intervalul dintre două țipete. Cel inițial, al fătului speriat de abundența stimulilor acestei realități care vine cu sete, cu foame, cu dureri, cu iluzia odihnei în câte un somn adânc, apoi cel final, al maturității explorate sau – caz ideal – al maturității împlinite.

Între cele două țipete trăim. Fugim lovind cu creștetul când piatra de dedesubt, cea care ne susține apăsarea, când cheia de boltă, acel adevăr care odată descoperit se plătește cu durere, cu sânge sau cu sudoare.

Iată, au trecut douăzeci de ani de când scriu. Ce ar mai fi de spus? Ce altceva în afară de acest adevăr, că viața mea e insignifiantă, o respirație între două țipete. Iar pentru această descoperire trebuie să plătesc prin chinul de a-mi găsi, din nou, un sens.

Pe cine sau ce trebuie să zidesc pentru asta? O femeie, precum legenda aceea oribilă a cetățeanului Manole? Propriul ficat, precum Amirani, cel cunoscut și sub numele de Prometeu? Sau poate ochiul, așa cum a făcut tata, răsplată dreaptă pentru cunoaștere. Vezi, până și un zeu are aspirații, dorințe, reverii.

Atâtea cuvinte. Câte născociri, câte inflexiuni, acrobații ale limbii în spațiul limitat dintre buze, gât și bolta palatină, câte șuierături și plescăituri, inspirații și expirații doar pentru a încerca îndoielnic să ne facem cunoscută o parte infimă din noi care poate fi gând, poate fi emoție sau intenție sau poate la fel de bine să nu fie nimic – și, tu ce ai mai făcut? – o întrebare într-o doară, fără nici cel mai mic interes de a afla ce a mai făcut acel om.

Am pus pixul jos și am făcut o pauză. Sorbind din cafeaua nocturnă, mi-am dat seama cu ochii pe fereastră că deja se întunecă la nouă și jumătate, apoi am zâmbit amintindu-mi de un fragment dintr-un text al Alexandrei: „vreau să te simt în mine, lipit de mine gol și ud de noi”. Textul era adresat unei închipuiri căreia îi poruncea, spre final, „vreau să exiști”.

Am zâmbit pentru că am înțeles. La urma urmei, ani de zile am făcut același lucru, așezând amintiri peste amintiri într-o alcătuire din care nu o istorie reieșea, nu o relatare ci o simplă și umană dorință. Am zâmbit pentru că realizez, acum, că cea mai adâncă fantasmă este de a înțelege și de a fi înțeles. Gol sau nu, cu buzele pe o cană de cafea sau apăsate pe pubisul tău, cu limba peste clitorisul tău sau căznind vreo consoană în ubîhă, cecenă sau vreun dialect obscur din Caucaz, nu îmi doresc decât înțelegerea. Cunoașterea profundă a spațiului tău intim numit sine.

Să simt ce simți în secunda în care îți ating vertebrele și te arcuiești, să îți aud gândul și deopotrivă vocea aceea neutră din spatele gândului (sinele este polifonic, la urma urmei; uite, eu în vreme ce gândesc acum îmi aud vocea rostind aceste cuvinte, apoi mă mai aud tot pe mine cu accent de Louisiana cântând la banjo, apoi mă aud pe mine cal bătând din copite pe un drum pietruit și, nu știu de ce, îl mai aud pe Johnny Cash).

Dacă orgasmul e calea către acest fenomen de contopire în care individualitatea este dublată fără a fi negată, fie. Însă mă tem că nu este suficient. Nici vocabularul meu limitat în georgiană, cecenă sau ubîhă nu este de ajuns. Probabil va trebui să sufăr pentru a înțelege că sunt zeu, iar atunci să îmi îmbrățișez fără regrete noua condiție.

Mi-am mușcat buza de jos, așa cum obișnuiam să fac după orice idee importantă. M-am așezat la masă și am scris.

Sensul vieții este înțelegerea. Nu cunoașterea, care e un act unidirecțional al observatorului sau al gânditorului, ci înțelegerea deplină prin contopire până la identitate. Să fiu piatră pentru a înțelege pietrele, să fiu femeie pentru a înțelege o femeie, să fiu tu. Să fiu dumnezeu pentru a înțelege dumnezeul și om pentru a înțelege omul.

Am scris pe nerăsuflate paragraful pentru ca apoi, literă cu literă, să îmi dau seama că aș putea deveni un pulsar, acel obiect cosmic care se rotește cu o viteză amețitoare – iar din emisiile sale se identifică propriile proiecții: acum sunt asta, acum sunt asta, acum sunt asta.

Cu ochii mari mi-am dat seama că am o problemă. Fiind orice și oricând, totul nu mai există decât prin mine și în mine. Am pus pixul jos, din nou, și cu gura căscată am decretat. Voi avea nevoie de timp și spațiu pentru a rupe acest ghem de conștiințe și pentru a le oferi identitate.

Apoi, am spus oftând pe românește: aia e.

Am zâmbit din nou, închizând de această dată și caietul. Iată-mă doar de câteva săptămâni în Constanța, pe cale să devin dumnezeu. Nobilă întreprindere din care, uite, se poate observa deja o îmbunătățire. Am reînceput să zâmbesc, semn că mă vindec.

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.