Omul este o fiinta armonica. Este sensibil la orice forma de rezonanta, produsa de sunete, de radiatii, de energii. Omul este aflat la punctul dintre energie si materie, un punct in care, rezonand dupa necunoscute frecvente, poate deveni un rezervor de timp.
Unchiule, știi ce îmi doresc eu cel mai mult și mai mult să fac cu oamenii tăi? Să-i privesc în ochi pe fraieri.
De aici nu iese nimic, din universul ăsta dreptunghiular pe care l-am înglobat în țeasta mea rotundă. De aici nu ies nici zeflemeli, nici furia din spatele hulei mele.
De două ori am mers alături în tăcere alături de un necunoscut. Mai întâi pe un drum, apoi pe alt drum într-un vis. De fiecare dată m-am simțit mai aproape de el decât dacă mi-ar fi povestit molcom uite, domnule, asta e viața mea.
Când pământul bolnav de sub tine nu te mai hrănește sau când stejarii de deasupra te umbresc, îngroapă-te ca murul și răsari mai departe, în soare, într-un loc unde să te vadă din nou cerul.
Numele meu este Mircea și lucrez la șantierul naval din Mangalia. Despre șantier nu am o părere anume, însă despre mine simt că m-am născut din întâmplare.
Ferește-te de ei, oamenii sunt vulnerabili și contagioși. Oamenii își poartă fiecare realitățile și iluziile zâmbind tâmp în vreme ce se apropie cu fiecare pas spre nimic. E mai bine să fii piatră. Rămâi nemișcat.
Hai, bă, la Calafat, zic, să ne uităm așa teleleu peste gârlă înspre Vidin, după aia să bem cafea de un leu cincizeci și să mergem amândoi pe jos la Poiana Mare, să vedem dacă au pus oamenii ăia răsadurile de roșii.
Dacă aș trăi în Krasnodar, m-ar chema Igor și m-aș trezi dimineață la ora 6 în apartamentul meu tip hrusciovka, într-un bloc gri cu patru etaje, colorat doar de borcanele cu murături așezate la ferestrele fără perdele.
De pildă, oamenii ăștia din parc ce trec nepăsători pe lângă mine înseamnă tot atâtea realități, cu fiecare din ei în centrul fiecăreia, realități în care eu sunt o umbră pe care poate nici măcar nu au văzut-o. Așa cum deasupra mea sunt stele pe care nici măcar nu le pot observa pe fiecare în parte.
Treizeci de ani înseamnă prea puțin pentru cel care a moștenit o fermă să devină altceva decât fermier, dar e un timp suficient de lung încât să ajungă să se cunoască pe sine iar apoi să se întrebe ca pe un copil: Ce vrei tu să te faci, Ulf, acum când te-ai făcut mare?
