Nu am altceva să îți dau decât atât
Probabil că sentimentele plus faptele înseamnă viața mea. Și nu am altceva să îți dau decât atât.
Probabil că sentimentele plus faptele înseamnă viața mea. Și nu am altceva să îți dau decât atât.
De aceea, când ascult pe cineva care îmi destăinuie o părere iar eu ridic din umeri spunându-i „nu neg”, mă închin de fapt Dumnezeului lumii din spatele lumii.
Dacă adaugi o nouă dimensiune celor cunoscute, legile așa cum le cunoaștem încetează să mai există.
Unii oameni nu mai vor nimic. Nu pentru că ar avea totul, ci pentru că nu au nevoie de tot.
Am nouă minute să spun că eu scriu dintr-o hrubă numită uneori catedrală, alteori bucătărie de vară, în orice caz o hrubă unde timpul este și nu este ce pare a fi: o eșarfă stacojie de mătase.
Pentru mine, cu așteptările mele naive, descoperirea schimbării este un eșec. Am încercat să țin timpul în loc, am așezat amintiri peste amintiri și nu le-am îngăduit vreo evoluție.
Omul ăla mi-o fi zis să plutesc pentru că iată, plutesc și văd pământul de sus. E frumos.
Afară e cald și mașina cu număr de Vâlcea stă parcată la umbra unui tei în curtea spitalului Elias. Stă goală și cu toate ușile deschise, ca o casă părăsită demult.
Jos, în vale, războiul începuse de aproape șase luni. Nenorocirea cea mai mare era că în genul ăsta de război luptele nu se întâmplau doar între dușmani, ci și între prieteni, uneori între frați.
Asta rămâne în urma omului, se gândea Ogodei. O pată vremelnică, aruncată la întâmplare. Omul vine, se așază un timp frumos și lung cât o vară, cerul se umple de râsul alor săi, apoi pleacă mai departe.
Totul din jur e o impresie, e rezultatul unei comparații dintre ceea ce există acolo și ce e în noi.
Un pitic gras așezat pe un scaun cu trei picioare îmi strigă: Ce rost au toate astea? Ieși.