Raiul din bobul de orez

Îmi doresc să cunosc un chinez răbdător și minuțios, să mă învețe să desenez pe un bob de orez.

După aia să ne strângem mâinile, el să rămână în atelierul lui milenar cu tușuri și cerneluri iar eu să sar în bobul acela cu voi de mână, să ne plimbăm și să vă explic. Uite, aici este o livadă cu cireși. Deasupra este soarele, pe el l-am făcut cu galben și oranj. Niciodată nu vor mai fi nori peste el, uitați, norii i-am desenat tocmai în partea cealaltă a bobului, doar așa, ca să nu las nimic alb.

Dungile astea de sub noi sunt iarbă iar în iarbă punctele roșii sunt cireșe. Dincolo de pomi am desenat o casă cu acoperișul din olane, cu prispă, grădină de legume, pisici, în sfârșit, tot ce mai ține omul prin curte. Și în casa aia putem să locuim noi. Nu se vede înăuntru, dar putem să ne prefacem că avem tot ce trebuie în ea.

Și pâine, și cuptor, și ouă luate dimineață din cuibar și fierte în apa scoasă din puțul de lângă grădina de legume, am uitat să vă arăt că avem și un puț. Uite, am și iederă lângă el, și zorele și castraveți care s-au suit pe stâlp.

Dacă mergem în spatele casei, este un gard vechi din lemn cu o poartă care scârțâie. Dacă trecem de poarta aia, ajungem iarăși de unde am plecat, înapoi în livada cu cireși, că s-a terminat bobul de orez. Dar noi putem să zicem că în spatele casei e de fapt o pădure fără sfârșit.

Asta îmi doresc eu. Un rai, un răiuleț de fapt. Unul mic, un bob. Un bob de rai.

Dar uite că nu pot să mi-l fac singur. Trebuie să îl găsesc pe chinezul ăla răbdător, să îmi arate. Cât mai curând trebuie să îl găsesc, cât încă nu îmi tremură mâinile.