Fără vise
Doar tălpile zdrelite sunt dovada fugii. În rest, ceva mă ține aici. Durerile au dispărut. Vreau să mă trezesc. Viața fără vise e un vis.
Doar tălpile zdrelite sunt dovada fugii. În rest, ceva mă ține aici. Durerile au dispărut. Vreau să mă trezesc. Viața fără vise e un vis.
Vreo cincisprezece copii, încolonați câte doi, cu câte o lumânare în mâini, însoțiți de o supraveghetoare. S-au înșirat de-a lungul trotuarului, așteptând drepți, soldățește, învierea.
Nu voi putea fi cu adevărat întreg dacă nu îmi accept temerile.
Acestea sunt lucruri știute; cunoașterea lor se petrece agale, în vreme ce sinele devine un animal taciturn, aparent greoi și ursuz, care evită omul.
O viață muncitorească, unde hărnicia construcției permanente de amintiri înseamnă că ești prevăzător, că pui deoparte.
Iată că lumea nu e strâmbă, și-au spus cei de demult, pentru că ea nu se sfârșește.
Familia, gospodăria, sănătatea. Devenirea. Toate sunt cuburi. Cărămizi din care s-au ridicat ei, așa cum se ridicaseră cei de dinaintea lor.
Am înțeles eu atunci că fiecare stare își are locul ei. Confuzia, de pildă, locuiește într-un oraș în care nu se întâmplă nimic și fiecare știe ce are de făcut.
Pe atunci, voi fi înțeles că despre asta e vorba, despre un vapor. El va ieși în larg, meșterul se va duce la altă lucrare iar eu, gol ca un prunc, voi merge să dau noroc cu un pescar pe dig.
Pe lângă inevitabilele neajunsuri, depersonalizarea este un sentiment care naște sau reaprinde întrebări. Și ele nu sunt deloc ușoare.
Toate sentimentele dau năvală în tăcerea din dedesubtul plopilor. Anxietăți, doruri, nostalgii, de-a valma ca dintr-un raft al unui supermarket invizibil și efemer.
Știi doar că uneori te oprești și te lovește așa, de niciunde, un inexplicabil dor de Mongolia.