Jean, Gustav și iepurele

| | Ce scriu, Proza

Proză absurdă

Gustav Mahler și Jean Sibelius sunt în Helsinki, în casa acestuia din urmă. În casă mai locuiește, nebănuit de nimeni, un iepure invizibil în vârstă de 830 de ani.

Gustav suferea vădit, așezat pe scaunul fără spătar, iar Sibelius, ca pentru a-l alina, a așternut un ștergar alb peste masa grea de stejar. Nici nu știai ce să crezi despre gestul lui. Fusese grijă? Felul lui indirect de a mângâia? Sau doar o acoperire instinctivă a goliciunii lemnului, venită dintr-o pudoare a formelor?

Iepurele și-a potrivit mai bine ochelarii pe tâmple și și-a concentrat atenția asupra lui Gustav.

Chipul său rămăsese inexpresiv, doar mai luminat de albul feței de masă care mirosea a levănțică. Ai fi zis că se gândește la ceva, dar Sibelius îl cunoștea suficient de bine încât să știe că încremenirea aceasta îi este străină de actul rațiunii și că, pur și simplu, Gustav nu mai era aici. Fugise. De ce anume, asta nu mai putea bănui. Intuia totuși că e vorba de ceva ce se petrecuse în Helsinki, înainte de sosirea lui aici.

Privindu-i pe cei doi, primul îngândurat și tăcut, al doilea îngrijorat, cu mâinile așezate una peste alta pe spătarul scaunului, iepurele înțelese că momentul acesta de blocaj trebuie cumva înlăturat. Cu o mișcare ageră sări pe masă, întorcând capul când la unul când la altul, ca pentru a se hotârî. În cele din urmă, își scoase o foarfecă din buzunarul vestei și se apropie de Gustav.

Cu o îndemânare ce vădea experiență, tăie cu precizie pieptul lui Gustav făcându-i un buzunar în dreptul inimii. Își vârî mâna pînă la cot, cotrobăind înăuntru. Scoase pe rând trei păpuși de lemn, una neagră, fără chip, una albă cu păr lung și chip de mamă iar alta înfățișând un războinic călare. Le așeză ordonat pe ștergarul alb, apoi scoase un stetoscop din alt buzunar, îl lăsă să atârne în pieptul tăiat și, potrivindu-l pe urechile lungi, ascultă atent.

La început, nu auzi decât un șuier prelung, ca un vânt rece în tundră. Apoi, din ce în ce mai clar, îl auzi pe Gustav vorbindu-și.

Raportată la perfecțiune, viața este un lung șir de eșecuri, o înlănțuire de secvențe ale hazardului unde de fiecare dată conștiința greșește în decizii, alegând variante perfectibile.

Optimistul, din acest punct de vedere, nu se leagă de speranța unui viitor ipotetic ci de acceptarea prezentului ca pe o concluzie firească a eșecurilor. Sunt aici pentru că am greșit, spune el, aș fi putut să fac mai mult, mai bine. De abia în urma acestei acceptări se poate construi speranța. Da, am greșit, dar vreau să nu mai greșesc.

Iată cum toată muzica mea de până azi este o eroare lăbărțată pe câteva decenii, dragul meu, îi explică Mahler iepurelui, crezând că stă de vorbă cu o plăsmuire a propriei minți.

Trăiesc permanent cu un apăsător sentiment al eșecului. Prezentul, nimicurile de zi cu zi înseamnă doar abandonul conștiinței în neant. Când spăl farfuriile nu gândesc. Orice banalitate este o fugă nu neapărat de gânduri, ci de sentimentele asociate lor. Starea de a fi a conștiinței e diferită de cea a omului.

Atent la ce spune, iepurele schiță ceva pe o foaie de hârtie pecare o scosese mototolită din buzunarele încăpătoare ale vestei. Apoi, întoarse foaia cu desenul spre Gustav, pentru a i-l arăta încrezător. Era un portret de femeie cu trăsăturile Almei.

Mi-e foame, ar trebui să mânânc ceva, spuse Gustav întorcând capul. Poate o felie de pâine unsă atent cu unt. Știi ce zic. Omul stă cu buzele strânse, concentrat asupra fiecărei mișcări a cuțitului cu lamă lată, privind cum crema albă acoperă treptat pâinea, ca pe o pânză neîncepută. Este ceva erotic în asta, poate în mișcările lascive ale metalului, poate în consistența untului, la fel cum și pictura uneori are valențe sexuale.

Mi-e foame, dar nu vreau să mânânc nimic. Mă voi înfometa. Absența Almei din viața mea este tot o foame. Vreau să simt asta, să mă doară. Dacă mă doare, nu uit. Dar nu, nu nu, nu trebuie să simt. Fugi. Fugi.

Gustav se descompuse atunci începând dinspre creștet. Fața i se strânse ca o frunză ajunsă într-o flacără și numai gura îi rămase intactă, cântând.

Wir genieee-ßen die himmmmmmlischen Freuden, D’rum tun wir das Irdische meiden. Ne bucurăăăăm de plăcerile cereeești, de aceea fugim de cele lumeeești. Așa s-a născut simfonia a patra.

Reîntors la forma inițială, Gustav se întrebă dacă și aceasta poate fi văzută ca un eșec. Un nou eșec.

Apoi, tăcere. Gustav și iepurele se priviră îndelung iar iepurele înțelese că întrebarea de fapt îi fusese adresată lui.

Depinde pentru cine, îi răspunse. Pentru Sibelius? Pentru oameni? Pentru tine, Gustav? Da, pentru tine este un eșec nici mai mic nici mai mare decât restul vieții tale. Tocmai ai sublimat durerea absenței Almei într-o lucrare, o înșiruire de sunete.

Dar asta știm doar noi. Nimeni altcineva nu bănuiește ce s-a petrecut în conștiința ta care s-a topit adineauri într-o compoziție. Oamenii… mda, oamenii aud ce vor aici. Fiecare e atins în funcție de propriile stări și trăiri. Apoi vor critica. Le place sau nu. Vor simți sau nu. Treaba lor. Dar adevărul nu va fi vreodată cunoscut.

helsinki

Helsinki.

Diminețile în Helsinki sunt tăioase.

Ele forțează omul să se trezească, să lupte, îl feresc de momentele de lene și plictis specific meridionale, asezonate cu lungi cafele și sieste. Lui Jean îi priau astfel de dimineți, în care trupul gol se înfioară în fața ferestrei deschise iar gândurile încep să zburde în pofida ochilor care de multe ori privesc în gol strada de dedesubt. Alteori, Jean vede un iepure cu urechi lungi și începe să îl certe, crezând că este cineva din viața lui.

Ți-am dat tot. Și în continuare sunt hotărât să mă dau, să mă preling în jurul gleznelor tale ca un dres abia dezbrăcat, care încă îți mai păstrează căldura coapselor. Chiar nu vezi asta, chiar nu mă vezi? Ce aș putea să fac mai mult?

Ești un copil. Trebuie să te văd ca pe un adult, dar cu nevoi de copil. Cum să fac asta? Să te ajut să crești? Dacă te voi vedea doar ca pe un copil, cum te-aș mai putea iubi ca acum?

Dar despre al meu cum rămâne? Și în mine trăiește un alt copil. Doar că eu îl îngrop în fiecare zi, câte puțin. Al meu nu plânge, nici nu se zbate, e sufocat și apăsat de istorie, precum orașul ăsta pe care îl iubesc la fel cum te iubesc pe tine.

Știi cine suntem noi? Niște copii cu bărci foarte lungi, ascunși în spatele unor bărbi. Ieșim pe mare cică să pescuim, dar de fapt vâslim în apă ca într-o mamă, iată dorința noastră ascunsă: îmbrățișarea. De aceea ne îngropăm morții tot în mare, să închidem cercul.

Poate ar trebui să îți găsești la rândul tău o mare ritualică, pentru a-ți fi mamă și iubirea dintâi. A doua îți sunt eu.

În noiembrie m-am dat vulturilor.

M-am scos din mine gol și m-am aruncat pe stânci, lăsându-i să-mi rupă lacomi rămășițele. Iată ce toamnă frumoasă, mi-am spus, cum vin înaripații să se hrănească din trecut. Va trebui să mă nasc din nou.

Niciun semn de durere, nicio grimasă.

Textul face parte din volumul: Despre iepuri și alte sentimente

Dragos Serban

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător.