Rostul banchizei

Într-un bloc aflat undeva la marginea Bucureștiului, într-un balcon, o fată își face o poză cu telefonul. Fata este tânără și frumoasă, poartă ochelari, zâmbește șăgalnic și obrajii roșii sunt adânciți cu două gropițe. În spatele ei, peretele blocului se cască hâd dintr-o bucată de tencuială căzută, negru, mucegăit și bătrân.

Hrisostom își aminti că îi spusese fetei că bucățica aceea ar trebui reparată, apoi balconul vopsit în alb. Nimic despre ochelari, zâmbet sau gropițe.

Iată un motiv suficient de bun pentru a pleca, își spuse.

Câțiva ani mai târziu, fata cu gropițe s-a mutat din apartament, din bloc și chiar din oraș. Acum locuiește într-o casă galbenă, în statul american Arizona. Casa fusese albă la început, dar iubitul ei, cel cu care a plecat fata din București, a spus că simte nevoia de mai multă culoare. A ales galbenul.

În balconul rămas în urmă, în cartierul Berceni, Hrisostom nu știe dacă s-a mutat altcineva. Probabil că da. Sunt mulți oameni care vin aici și au nevoie de locuință. Însă, balconul este neschimbat. Aceasta o fi menirea lui, gândi Hrisostom. Să vină o fată aici, să stea o vreme, să își facă o poză și să plece mai departe.

Așa și cu pinguinii ăștia. Poate de asta pleacă, ăsta o fi rostul banchizei, măcar că ea nu e tencuită și nici nu trebuie revopsită în alb.