Sinceritatea vlăstarilor

Într-un sistem opresiv, speranțele omului se înrădăcinează în singurele mistere absolute: suflet și conștiință.

Este nevoie ca lanțul învârtit în jurul existenței sale să devină atât de strâns încât ultima fărâmă de fericire să nu mai poată veni de aici, din jur, din lumea observabilă prin simțuri. În acel moment, poate pentru a se proteja, percepția omului se schimbă iar realitatea nu mai este aceasta a lanțurilor materiale, ci cea a himerelor.

Ce se întâmplă mai departe ține de individ și de destin. Dintr-o astfel de realitate deformată se nasc martiri și deopotrivă călăi.

Însă, orice drum ar lua omul, va fi eliberat. Se va simți mântuit în felul său unic, în realitatea sa deformată unde fericirea devine o stare sau o promisiune.

Ajunsă aici, alcătuirea omului nu se deosebește prin nimic de cea a copacilor. Prin orice mijloace se îndreaptă spre lumină, chiar și cu riscul grotescului. Tulpina lui poate înfrunzi încolăcită ca într-o demență în jurul rădăcinilor noduroase, dacă destinul a hotărât ca povârnișul să i se surpe sub trunchi.

Feriți-vă de copacii prăbușiți, mărturisesc iepurii; vlăstarii lor se pot ridica – țuști – de unde nu te aștepți. Apoi vor sparge în două stâncile de deasupra și vor umbri totul în jur, îmbătați de lumină, miez al existenței lor.

Feriți-vă de oamenii nefericiți, le mărturisesc iepurii împăraților. Nu îi țineți în lanțuri prea strâns, gândurilor lor pot încolți sincere și în goana spre lumină vor naște credințe la umbra cărora se vor usca imperiile voastre.