Mongolia într-o dungă
Știi doar că uneori te oprești și te lovește așa, de niciunde, un inexplicabil dor de Mongolia.
Știi doar că uneori te oprești și te lovește așa, de niciunde, un inexplicabil dor de Mongolia.
Iată-te diform, un pinguin cu gâtul excesiv de lung, cățărat pe picioroange puternice. Te uiți în gheață ca într-o oglindă, încuviințezi și îți spui: am devenit.
Cred că iubirea asta e singurul lucru care ne urmează în vremea lăcustelor. De-aș putea măcar să îmi amintesc…
Într-un bloc aflat undeva la marginea Bucureștiului, într-un balcon, o fată își face o poză cu telefonul.
Și totuși, gândi Hrisostom, mai este ceva aici. Mai este ceva care poate fi simțit dar nu poate fi atins, precum vântul. De ce pleacă ei, cei puțini?
Așa se desfășoară viața pe banchiză, netulburată. Probabil la fel ar fi continuat dacă, nu se știe cum, un călugăr nu ar fi ajuns aici să înțeleagă și să își pună întrebări.
Eu pasăre privindu-mă pe mine om, eu om privindu-mă pe mine pasăre. Simultan din direcții opuse.
Un pinguin pierdut pe banchiză, căutându-și părinții. Se uită atent la fiecare, nu, acesta-i binele altui copil. Și merge mai departe. Obosește și strigă.
Dacă ar fi fost o pictură, acum pagina asta era mânjită cu vopsea în vreme ce autorul ar fi înjurat năpraznic, așa cum niciun om ci numai pământul l-a auzit.
Feriți-vă de oamenii nefericiți, le mărturisesc iepurii împăraților. Nu îi țineți în lanțuri prea strâns, gândurilor lor pot încolți sincere și în goana spre lumină vor naște credințe la umbra cărora se vor usca imperiile voastre.
Îmi doresc să cunosc un chinez răbdător și minuțios, să mă învețe să desenez pe un bob de orez. După aia să sar în bobul acela cu voi de mână, să ne plimbăm și să vă explic.
Gustav suferea vădit, așezat pe scaunul fără spătar, iar Sibelius, ca pentru a-l alina, a așternut un ștergar alb peste masa grea de stejar.