In spiritus

| | Ce scriu, Proza

Pe lângă inevitabilele neajunsuri, depersonalizarea este un sentiment care naște sau reaprinde întrebări. Și ele nu sunt deloc ușoare.

Cine sunt eu, bunăoară. După o zi de mers pe jos, rămân cu cea mai plauzibilă dintre ipoteze. Eu sunt o alcătuire mare cât un punct de vedere, nimic altceva.

Alcătuirea mea trebuie că este fluidă, flexibilă, adică nu e musai ca eu să am douăzeci de degete, patru membre, doi ochi sau urechi. Sigur, ideal e să fiu întreg, conform certificatului meu genetic de naștere în care scrie negru pe alb: acest cetățean are ochii căprui, părul castaniu și e predispus la suferințe cardiovasculare. (E adevărat că cetățeanul acesta e predispus la alte felurite suferințe, dar nu le pomenesc pentru că acum e vorba doar de genetică).

Toată alcătuirea cetățeanului pare a fi o construcție menită să observe. Curiozitatea este o caracteristică a rațiunii, pentru că în absența ei nu se nasc întrebările. Iar împreună cu ele vine actul intrinsec al contemplării. Iar de aici până la visare mai e un pas. Fericiți cei ce visează.

Depersonalizarea ca urmare a unor emoții puternice sau a unui șoc este o trăire pe care, dacă o înțelegi, te înțelegi pe tine.

Observi că în acele momente alcătuirea ta nu are decât un singur scop mecanic: să funcționeze în continuare. Visele, curiozitățile, dorurile rămân undeva suspendate. Dacă depersonalizarea este absența lor, asta înseamnă că eu sunt ele, mai mult decât sunt fizic.

E liniștitor să trăiești pe propria piele revelația că spiritul există. Teoretic, asta înseamnă că nu sunt neapărat dependent de micile sau marile mele imperfecțiuni fizice. Pe undeva în jurul meu există un abis neexplorat, de care nu am habar. Acolo, deci, se ascunde eul cel mai eu, atunci când ăstălalt eu e ocupat cu bătăile neregulate ale inimii.

Mă uit cu o naivitate copilărească în cana de cafea pe care nu am voie să o beau, întrebându-mă în gând dacă nu cumva abisul e chiar acolo, între particulele fine de zaț măcinat fin, grecește.

Apoi închid ochii și mă uit în mine, întrebându-mă dacă abisul nu e chiar aici.

***

Draga mea, ascult Michał Lorenc și mă gândesc la tine. Am citit abia acum ce ai scris, rămân cu impresia, poate neadevărată, că măcar o părticică din mine ți-a fost alături în gânduri. Mi-ai spus că nu mai ai certitudini. Eu mi-am păstrat câteva, dar în abisul în care am fost în ultimele luni uitasem și de ele. Am rămas din hăul acela care mă înghițise cu un adânc sentiment de recunoștință: știu cum e acolo.

Știu că un om, oricât de sănătos, de puternic, de echilibrat ar fi, poate fi înfrânt în anumite condiții. Iar atunci, conștiința sa se pierde, omul este redus la animal, se pierde orice scânteie divină din el. Am văzut răul în puritatea lui. Pulsează, este în noi, în fiecare din noi. Știi care sunt lucrurile de care m-am agățat, cu ultimele frânturi de conștiință? Iubirea și lumina. Iubirea vindecă orice, auzisem. Da, dar pentru asta omul trebuie să rămână întreg! ori eu nu mai eram eu, înțelegi?

Nu știu cum să îți explic, e ca atunci când cineva îți pune o pătură peste cap. Nu mai vezi, nu mai înțelegi nimic și, deși încerci să rămâi rațional, în cele din urmă frica te doboară, după care se transformă în groază iar tu nu mai ești tu. Primul care dispare e timpul. Nu îl mai percepi. După care sinele se estompează până devine mic, cât un punct negru, fără gânduri. Doar instinct.

Nu știu nici acum ce m-a salvat, în orice caz nu eu. Dar nu despre asta vreau să îți zic, nu despre mine și despre ce mi s-a întâmplat. Vreau ca tu să fii tare. Vreau ca tu să nu faci greșelile pe care le-am făcut eu. Să îți asculți întotdeauna inima. E greu să o deosebești de instinct și de percepție dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că nu e, totuși, imposibil. E drept, e nevoie și de o fărâmă de noroc. Până la urmă, un soi de predestinare există.

Îmi este foarte dor de tine. Cred că e o greșeală să îți spun asta, dar câteva rânduri mai sus tocmai ziceam să îți asculți inima, ar fi o ipocrizie să nu îți spun ce simt.

Am inventat un adjectiv cu numele tău. Pentru că felul tău de a fi, urmele pe care le-ai lăsat asupra mea, felul în care m-ai ajutat să cresc și să fiu cel ce sunt azi, toate astea nu pot fi descrise decât prin numele tău.

La urma urmei, suntem adulți. Nu am să îmi ascund sentimentele, în niciun caz față de tine. Asta e, ce a fost nu mai poate fi desfăcut. Dar nici ce păstrez în mine. Chiar dacă am rămas aici, la mama dracului, vreau să știi că ce simt nu s-a schimbat. Iar asta este o certitudine. Măcar asta.

P.S. Mi-e cumplit de dor să te aud cântându-mi. Ai făcut-o, dacă îți amintești, o singură dată.

***

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.