Cubism
Miroase a fum de lemne ude, îmbibate de putregai. Totul e vechi aici. Doar haina mea lungă, militărească, pare nouă, în vreme ce îmi mișc sub ea umerii zgribuliți. În cea mai friguroasă seară din anotimpul meu peferat, iată-mă dorindu-mi să fii haină. Ți-a rămas mirosul pe umerii mei, îl simt când pe el, când fumul. Percepții întretăiate de-a valma, precum toate gândurile de azi.
Merg pe strada asta pentru că mă face să mă simt cel de odinioară. Mi-ai spus mai demult că am ochi de copil. Și eu la fel ca mantaua asta verde par crud. Dar totul e vechi aici. Atât de vechi încât haosul a prins să se ordoneze, după modelele primordiale. Oamenii au murit, alții au venit și le-au luat locul. Acum ei stau la porți și se uită ba curioși, ba îngândurați, ba nepăsători.
Îi văd și îi recunosc pe cei de dinaintea de lor. Doar câte unul se încăpățânează să nu încărunțească și merge voinic, cu umerii drepți. Pe unii îi salut, în pofida faptului că nu îi cunosc. Știu însă modelul, legea din spatele lor. Știu de ce stau la porți, le știu grijile, zbaterile, nevoile. Sunt aceleași, dispuse în felurite forme.
Familia, gospodăria, sănătatea. Devenirea. Toate sunt cuburi. Cărămizi din care s-au ridicat ei, așa cum se ridicaseră cei de dinaintea lor.
La o poartă a fost descărcată o mașină cu lemne. Fag și salcâm, le văd, le miros. O femeie și un bărbat le cară tăcuți cu o roabă undeva în fundul întunecat al curții. Doar la intrarea din față e aprins un bec chior. Câteva case mai încolo, un alt bec, tot la intrarea din față. De data asta becul este strălucitor și alb. Patru bărbați discută în jurul unor saci cu struguri. Recunosc huruitul zdrobitorului, iată, oamenii aceștia vor face vin. Vocile lor se aud groase până departe, tulburate doar de lătratul unui câine singur. Stă în lanț, aici nu e niciun bec aprins.
Merg pe strada asta pentru că știu cum e. Le cunosc sufletele și îmi vine să le îmbrățișez, dar nu pot, din pudoare, decât să mai salut pe câte unul.
Știu ce înseamnă tăcerea perechii ce încărca lemnele în roabă. Ei nu mai au nevoie de cuvinte, s-au contopit cu ani în urmă, s-au așezat ca praful unul peste altul iar acum înseamnă una: o gospodărie, noi doi.
Știu ce înseamnă și gălăgia celor patru. Bucuria, exuberanța, intuiția vinului nenăscut, care va fi gustat de abia la Crăciun.
Și mai știu ce înseamnă și lătratul acela prelung. Urletul celui legat în curtea unei case unde nu mai e nimeni.
Ce bine că am haina asta, îmi spun. Ce bine că există strada pe care merg să cumpăr lapte. Ce bucurie că e frig și oamenii s-au pregătit pentru cele ce vor veni. Ce trist că unii au plecat lăsându-și în urmă sufletele urlând în lanț.
Familia, gospodăria. Devenirea.