Spectacolul și Costică Cenușă

Nimic din cele cu adevărat frumoase nu se petrec în afara arenei. Înconjurat de butaforie, doar oratorul primește darul luminii, ca o împărtășanie. Iată reflectorul. Totul este spectacol.

Politica este spectacol. Credința omului este spectacol. Viața, în genere, este și ea un spectacol. Nașterea. Înmormântarea. Educația. Căsătoria. Cina. Micul dejun. Plimbarea. Facerea de bine.

(se aud aplauze)

În afara spectacolului este zona cenușie a conștiințelor cuantice. Indivizi care nu există, dar ar putea să existe. Ei sunt, dar nu sunt. Un singur pas îi desparte de arenă.

Printre ei se numără și Costică, prietenul meu.

Costică își simte uneori, inexplicabil, degetele mult mai mari și mai umflate decât sunt ele în realitate. Dacă te uiți la ele, par niște degete normale, curate, cu unghiile tăiate din carne. Costică însă le simte ca pe niște cârnăciori grași, care îi atârnă tentacular direct din încheietura mâinii.

Dincolo de această curioasă senzație, Costică este un om normal. Crede în troli, în elfi și pitici, crede că există graiuri pe care nimeni nu le vorbește (cum adică, îl întrebi; ori au fost vorbite dar nu mai sunt, ori nu sunt vorbite dar vor fi, îți explică). Crede și în împărtășanie, dar nu neapărat cu vin, ci cu aer. În fiecare dimineață o primește.

– Cine te împărtășește, Costică, întreb.
– Știi clipa aia în care te trezești după un somn lung, deschizi ochii, lași visele deoparte și îți dai seama că ești tu, aici, acum? Ei, atunci tragi adânc aer în piept. Aia e împărtășania, prima respirație a conștiinței retrezite.

Costică Cenușă este o astfel de conștiință cuantică.

El ar putea fi bine, dar nu e.