Mongolia într-o dungă

Ce dor îmi e de Mongolia.

De cerul albastru și câmpiile nesfărșite unite cu el într-o dungă fluidă, unduitoare vara. O numeam dunga mea. Cheia existenței mele călare, destinație permanentă a pașilor grei, potcoviți zi de zi ba cu noroi, ba cu iarbă.

Într-o zi, strunind calul, m-am oprit, m-am uitat în jur și am înțeles zarea. Da, domnule, eu sunt fericit pentru că nimic altceva nu există și nu pare să tulbure locul ăla iubit, unde cerul întâlnește câmpia. El va fi mereu acolo, prin urmare și eu voi fi mereu aici, urmărindu-l.

Ce simplă rațiune de a fi, mi-am spus. Nu ai altceva de făcut decât să mergi. Mai departe, mereu mai departe.

Nu e deloc de mirare că o astfel de construcție se prăbușește în clipa în care te oprești.

Nu e de mirare că dunga zării își pierde înțelesul și împreună cu el își pierde bunătatea. În loc să te încurajeze, începe să te certe. Iar tu stai înțepenit pe un cal devenit fără rost și privești cerul cu palmele apăsate peste urechi, să nu mai auzi nimic.

Descaleci, asta dacă nu te aruncă mai înainte calul din șa, ca pe o stricăciune amară.

Cerul cândva albastru îți este acum alb și soarele te arde, te apasă, încercând să te îndese înapoi în pământ, în elementele din care te-ai născut. Îți dorești un copac, dacă nu pentru umbră măcar pentru a înțelege ideea de rădăcină, tu, nestatornicul.

Dar câmpia e stearpă, ea nu cunoaște frunza lată, decât pe cea subțire a ierbii. Și iarna vine, iarna vine și trebuie să o înfrunți de data asta. Nu mai ești migrator, să alergi spre miazăzi.

Auzi pentru prima dată cuvântul inadaptare. Tocmai tu, cel care știai să asculți vântul, care știai să citești urmele și cum miroase apropierea furtunii. Nimic nu îți mai este de folos.

Tot pentru prima dată, simți în tâmple un șuvoi rece. Îl numești frică. Iată-te la fel de sărac, dar îmbogățit cu un cuvânt. Și zarea te ceartă, calul a fugit demult, iarna vine ca o moarte și copacii nu există decât în vise.

Acum e momentul în care începi să uiți. Primul care dispare e râsul. Apoi, muzica. Da, domnule, îți zici, cu adevărat acestea sunt manifestări primare ale fericirii. Încerci să îți amintești zilele în care râdeai alergând către cer, de fericire râdeai, asta cu siguranță, nu aveai alt motiv.

Și atunci o iei la fugă, să fie la fel, să mai trăiești măcar câțiva pași ce ai trăit.

Dar nu. Nu mai e la fel. Pieptul îți e gol, mintea îți e goală și nu auzi decât zarea cum râde de tine. Tocmai ea, care te mângâiase de atâtea ori, tocmai ea, care te săruta pe frunte înainte să adormi.

Te așezi. Soarele te arde victorios.

…

Te trezești. Nu știi cât ai dormit, nu îți amintești nici dacă ai visat cai sau copaci. Te trezești pur și simplu iar în miraculosul răstimp dintre somn și rațiune ești altcineva.

Ești „adaptat”, un supraviețuitor al ciumei de pe acuma imun la buboaiele negre. Nu știi exact de ce ești imun și nici măcar cine ești.

Știi doar că îți vezi de treaba ta, că ai o casă înrădăcinată deasupra ierbii pe o insulă cu mulți copaci. Știi doar că uneori te oprești și te lovește așa, de niciunde, un inexplicabil dor de Mongolia.