Oasele

De câte ori, Doamne, să o luăm de la început în lumea asta strâmbă? De unde să avem în noi atâtea începuturi? De unde poftă să răbdăm nedreptăți sub păianjenii ajunși împărați nu pentru vreo virtute, ci pentru firele subțiri întinse viclean în calea omului?

În vechiul imperiu, creștinismul a adus o binemeritată lumină: promisiunea că lanțurile vor cădea și că nimic din ce e acum nu va mai fi la fel. Robi și împărați, neputincioși sau cezari, cu toții vor sta goi și își vor primi partea.

Noi nu mai suntem ai voștri și nu vouă ne închinăm, au spus robii. Nu vă stă în putere să ne siliți, pentru că știm acum că tot ce ne faceți se va desface. Omorâți-ne și vom învia. Chinuiți-ne și vom fi dezmierdați.

Și primii dintre ei au căzut. Ceilalți le-au păstrat cu grijă oasele nu pentru ceea ce au fost, nici pentru ceea ce sunt, ci pentru ce vor fi. O aducere aminte a luminii și a promisiunii dintâi.

Nu osul celui ce a fost, ci sufletul în lumea ce va fi. Așa au îmblânzit moartea. Au făcut-o lumină.

Iată că lumea nu e strâmbă, și-au spus cei de demult, pentru că ea nu se sfârșește.

Totul se va cumpăni.

Ideea asta, înțelegerea ei este alinarea ce răspunde neputinței care întreabă de câte ori, până când, de unde atâta răbdare. Iar alinarea vine mai abitir cu cât neputinciosul e mai încredințat că acesta e adevărul. Unul și singurul pe care nu îl poate cerceta, pentru că e mai presus de timpul său. Dincolo de marginile sale.

Credința e ultima pe care o poartă cu el.