Vremea lăcustelor

Totul se va schimba.

Mâine voi fi altcineva, poimâine altcineva, în fiecare dimineață un om.

Iar la urmă voi rămâne amintire, cuvânt. După un timp, nici măcar atât.

Voi ajunge o deplină probabilitate, o variabilă care ar fi putut sau nu să existe „în vremurile acelea”.

În Ghermănești, județul Ilfov, a trăit acum cincisute de ani un Șerban. Sau poate nu, nu neapărat acela pe care mi-l imaginez. Vedeți, e vorba despre acei Șerbani, Ioni și Popești care nu lasă nimic memorabil în urma lor. Ei ar fi putut sau nu să existe, ca ideile.

După câteva sute de ani, un astfel de om intră în vremea lăcustelor. Adică trece din memoria efectivă în timpul fantastic al basmelor și închipuirilor.

A fost odată un Șerban, va spune cineva. Iar ceilalți care aud au tot dreptul să își imagineze fiecare Șerbanul lui. Fi-va el voinic sau îndesat, bălai sau negricios.

Unul din oamenii ăștia poate în timpul lui purta cu drag izmene albe de cânepă, altul îndrăgea horitul, altuia îi plăcea vinul, altul iubea friptura cu usturoi. Toți, dar absolut toți au iubit.

Cine știe pe unde or fi ei acum, cine știe ce or fi ajuns. Unul ciob, altul trunchi de stejar. Oare și-or aminti? Iar dacă nu își amintesc de ilic și friptură, măcar iubirea au luat-o cu ei?

Eu cred că da. Cred că iubirea asta e singurul lucru care ne urmează în vremea lăcustelor.

De-aș putea măcar să îmi amintesc…