Sentimente la reducere

August e luna în care timpul înțepenește oleacă. Încă e vară, dar începe să prindă formă un fenomen nevăzut al sfârșitului iminent. Treaba asta dichisită a anotimpului care încă este dar își trăiește presimțirea de a nu fi începe cu plopii.

Când primele lor frunze se usucă și cad, încă vară fiind, plopii te anunță zgomotos, ajutați de vânt. Apoi tac.

Dacă ești norocos, ai șansa să surprinzi tăcerea. Este un neant, e cea mai adâncă tăcere de pe pământ, în afară de cea a mormintelor. Hău fiind, în tăcerea de sub plopi nu e nici vară, că pentru ei tocmai s-a sfârșit, dar nici toamnă încă nu-i. Nu e nimic.

Timpul e țeapăn și confuz, iar inima omului profită.

Încă se mai fac planuri, speranțe, încă își are rost nerăbdarea de dinaintea drumului. Se pot lua hotărâri în grabă, omul încă se mai aruncă uneori cu capul înainte zicând gata, acum închid și plec.

Dar tot inima se lasă pe tânjală, în diminețile leneșe condimentate cu tabieturi meridionale, specifice omului bătut de soare care cunoaște adevăratul înțeles al imperativului „e mult prea cald”.

Ei, și peste toate astea guvernează instinctul primar al animalului care umblă năuc cu paiul în gură, pentru a-și căptuși vizuina. E și el tot un sentiment, care le detronează pe primele. Unde să mă duc așa bezmetic când eu am de pus murături, trebuie să tencuiesc un perete și să schimb două țevi? Își zice omul, scuturându-se înfrigurat din dulcea visare a unui țărm și a orizontului.

Toate sentimentele dau năvală în tăcerea din dedesubtul plopilor. Anxietăți, doruri, nostalgii, de-a valma ca dintr-un raft al unui supermarket invizibil și efemer.

Doar vântul le poate ordona minuțios. Când frunzele vorbesc iarăși, timpul se reia iar inima își revine.

De sub copacii aceștia minunați, omul poate pleca în sfârșit cu o hotărâre: spre gară cu telefonul închis, sau spre acasă că uite câtă treabă am.

(pictură de: Claude Monet)