Vedere din Nalchik

Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine, spune înfrigurată lumina ochilor mei suflându-și în pumni.

Rămâi pe peron, îi zic, ia trenul de la Moscova la Nalchik și așteaptă acolo să se întâmple ceva, în orașul acela industrial în care nu se întâmplă nimic, niciodată, în afară de depășirea planului de producție.

Fără îndoială, sfatul meu a fost bun. Când lumina din ochi devine confuză, o iei frumușel și o trimiți într-un orășel de provincie precum Nalchik, Verhoiansk sau Kazan. Să stea acolo o iarnă închisă într-o bucătărie lângă godin, cu radio, cu murături și șoșoni de pâslă.

Iar tu, astfel dezsuflețit, îți vezi de treabă până la primăvară meșterind prin casă, ca omul, cu ochii opaci și liniștiți. Apoi, după ce dă firul ierbii, te duci la gară și o aștepți, că vine ea singură înapoi.

Asta am învățat eu de la un șaman isteț din Yakuția. Mi-e frică, domnule, i-am strigat. El a luat un mănunchi de pene de cioară, m-a pus să suflu frica peste ele și s-a dus de le-a legat pe o creangă în taiga. După aia, gata, zice, du-te sănătos. Frica, fiind ceva primordial, trebuie dusă acasă atunci când începi să o simți. Acolo, în pădurea unde a început totul.

Am înțeles eu atunci că fiecare stare își are locul ei. Confuzia, de pildă, locuiește într-un oraș în care nu se întâmplă nimic și fiecare știe ce are de făcut. Iar frica stă în pădurea Siberiei.

„Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine”, spune înfrigurată lumina ochilor mei. Hai că mai e puțin, îi zic ținând-o de mână. Uite, trenul a și intrat în gară.