Mai presus de bine și rău

Din punctul de vedere al unui pinguin, viața este un du-te-vino dintr-o margine în alta a gheții.

Uneori devin temerari care se aruncă deodată în apă pinguinește cu capul înainte și nimeni nu îi mai vede, nimeni nu știe ce se va fi întâmplat cu ei. Or fi ajuns pe o altă bucată gheață, una mai lată, cu ape doldora de pești? Sau s-or fi pierdut printre ape?

Aceștia sunt puțini, însă. Pentru majoritatea pinguinilor, locul în care se află e mulțumitor atâta timp cât pot supraviețui. Nu este o chestiune de curaj sau de lașitate, ci mai degrabă ține de naturalețea de a lua lucrurile așa cum sunt. Pinguinii spun: e bine, atâta timp cât e bine.

Nici nu le trece prin cap că ar putea fi mai bine, pentru că binele este unul singur.

Pinguinilor de aici le este totuna dacă au în față doi pești sau două vapoare pline cu pește.

Pe al doilea rând din caiet stă scris:

Binele este unul singur.

Și totuși, gândi Hrisostom, mai este ceva aici. Mai este ceva care poate fi simțit dar nu poate fi atins, precum vântul. De ce pleacă ei, cei puțini? Pesemne e ceva mai presus de ființa lor, dincolo de bine și de rău. Am să îl pândesc pe unul, hotărî.

Și se așeză nepăsător pe o bucată de gheață, sorbind ceai din termos. Vântul îi alunga pletele peste frunte acoperindu-i ochii care, nebănuiți de nimeni, îl căutau ageri pe acela. Iată-l.

Se strecoară afară din grup și face primii pași spre marginea banchizei. Scrutează marea. Cu ciocul ridicat pare să măsoare ceva. Își întoarce capul spre Hrisostom și ochii li se întâlnesc.

Eu pasăre privindu-mă pe mine om, eu om privindu-mă pe mine pasăre. Simultan din direcții opuse.

Ce vrei? Ce vrei?

Ce vreau? Știi ce vreau. Știi dar nu poți să spui. E scris în mine, ca în caietul tău. Ca în caietul meu.

Ah, concentrează-te, Hrisostoame, spală-ți gândurile și ordonează-ți timpul, acum când spațiul îți e altul. Respiră. Spune-mi, unde pleci? Departe. Ce vrei să găsești acolo? Nu știu.