Ana

Te iubesc! Te iubesc, a repetat imediat pentru a întări afirmația, apoi a ridicat din umeri încet, privindu-mă în ochi, ca și când mi-ar fi zis asta e, nu am ce să fac altceva.

Era cald, înfiorător de cald și mă oprise luându-mă de mână deodată în mijlocul străzii. Ea pleca, eu rămâneam, mașina ei întârziase și mă rugase să ne plimbăm puțin. Poate că mă iubea, deși atunci nu eram convins de asta. A fost ultima oară cînd am văzut-o.

Nu am știut niciodată cum este ea de fapt, tot ce am aflat și m-a fascinat mult timp după aceea a fost banalul ei ritual de dimineață, felul în care se privea în oglindă, zgomotul pe care îl făcea peria trecând prin părul ei, mișcările precise prin care bluza albă așezată pe spătarul scaunului era luată cu degetele și apoi mulată pe corpul ei, alunecând în josul brațelor goale ridicate, acoperind-o și devenind parte din ea, un înveliș moale de bumbac care nu mai avea ce să îmi ascundă.

O priveam atent și îmi ziceam cum, iată, noi suntem aceiași ca ieri dar totuși ceva s-a schimbat de vreme ce începând de azi ne vom privi cu alți ochi, ne vom gândi cu alte gânduri și ne vom atinge cu alt scop.

Sunt așa pentru că mă faci să mă simt femeie, mi-a spus odată. dar și ea mă făcea să mă simt bărbat.

Toate deciziile pe care le-aș putea lua așteaptă cuminți într-o buclă minusculă ascunsă între „acum este” și „mâine ar putea fi”.