Bufnițe, peste tot bufnițe

Zelim râde știrb, lovindu-se cu palma peste nădragii militărești prăfuiți. Două pisici se joacă în iarbă, iar una din ele își înfoaie coada încercând să pară mai mare și amenințătoare decât este. Până la urmă o iau amândouă la goană, speriate de hohotitul bărbatului sprijinit în țeava automatului. De sus, de pe o creangă, o bufniță cu ochii mari privește atentă scena.

Soldatul își potrivește arma pe umăr, petrecându-i cureaua pe după piept. Nu mai râde, coboară voinicește coasta, se grăbește pentru că într-o oră se va întâlni cu cei din Samashki. Doar ochii i-au rămas luminoși, de copil, semn că cele două pisicuțe îl înveseliseră.

Jos, în vale, războiul începuse de aproape șase luni.

Nenorocirea cea mai mare era că în genul ăsta de război luptele nu se întâmplau doar între dușmani, ci și între prieteni, uneori între frați.

Lui Zelim îi plăcuse istoria pentru că întrezărise în ea un model, așa cum modele vedea în tot ce în înconjoară. Era talentat la desen și chiar și azi mai mâzgălea în puținele seri liniștite. Desena orice, peisaje, oameni, pisici sau bufnițe. Pe ele le vedea din ce în ce mai des, se apropiaseră tot mai mult de orașele aflate în ruine, care acum colcăiau de șobolani.

În război, moartea devine o teribilă obișnuință. Atunci când se întâmplă vara, în urma ei rămâne mirosul care se lipește de orice. Este purtat de aer și înghesuit în haine, în iarbă, în flori. Bărbatul se trezește dimineața, tresare auzind de departe tir de artilerie și primul gând este să fugă. Dar nu are unde, el trebuie să rămână aici, lângă ai lui, și să spere și să agațe de singurul lucru care îl poate ține drept: credința.

Iar credința asta vine în felurite forme pentru un cecen. Mai presus de toate, este credința în Allah. Singura putere de decizie care contează pentru că doar Allah are putere asupra morții și a vieții, implicit asupra vieții sale.

Apoi, vine credința în cei de alături. Nu poți să plănuiești o ambuscadă asupra unui convoi rusesc dacă nu știi că poți avea încredere oarbă în cei care pășeșc alături de tine, cu automatele strânse nervos în mâini.

În fine, iar peste toate acestea plutește speranța, ca un răsărit de vară fierbinte. Credința în mai bine, credința că toate acestea se vor sfârși iar el, bărbatul, se va întoarce acasă.

Atunci, când se gândește la ai lui, îl cuprinde sentimentul acela de vineri când tot satul cecen se strânge la rugăciune, așa cum în așezările rusești creștinii se strâng duminică la biserică.

Și inima i se face miez, sâmbure, și începe să îi plângă dulce și parfumat în vene, semn că Allah e în el și îl mângâie. Oriunde ar fi, când simte aceasta bărbatul se oprește din ce face și îngenunchează spre Mecca, cu palmele ridicate în fața lui. Când simte aceasta, bărbatul se face mic, un punct tremurător pe una din coastele Caucazului. Viața i se pare altfel, timpul i se pare altfel, rostul celor din jur se schimbă și dincolo de mirosul acela dulceag fetid al morții viața se întrezărește mai abitir dintre crengile copacilor. Dacă te uiți atent, cu băgare de seamă, o poți vedea cu ochii mari, rotunzi. Te privește câteva clipe, apoi își întinde tăcută aripile și dispare la orizont. Bufnițele zboară fără zgomot, nevăzute.