Al treilea fiu

Locul îngrădit în care fuseseră ținuți caii rămăsese, acum, rotund și stingher în necuprinsul verde al stepei.

Asta rămâne în urma omului, se gândea Ogodei. O pată vremelnică, aruncată la întâmplare. Omul vine, se așază un timp frumos și lung cât o vară, cerul se umple de râsul alor săi, apoi pleacă mai departe.

Câteodată, în urma omului rămâne un alt om. Nu foarte înalt, dar cu călcătura apăsată, cu mersul îndârjit, ca pentru a da de veste că pământul ăsta de sub tălpi e al lui. Nu oamenii, nu caii. Pământul.

Și nu era nici urmă de aparținere în relația aceasta, lui Ogodei nu îi păsa de posesie. Pământul era al său așa cum era al cailor, temelie de zbor. Nu pământul ăsta, nici pământul celălalt, ci tot cel pe care ar putea păși vreodată.

Iar omul cu călcătura apăsată începe să își simtă și să își iubească pământul ca pe un cer. Apoi, într-o zi, în mintea lui se naște ideea că Tengri nu e doar acolo, ci și aici. Un infinit pe care poate călca, ori asta e de neconceput pentru ceilalți oameni, obișnuiți să îl caute cu ochii în sus, nu în jos. Atunci, între ei izbucnesc strigăte, cuvinte aprige, lovituri de bici peste obraz. Blasfemie! i se va striga lui Ogodei. Tu nu mai ai familie, numele tău va fi șters de pe buzele noastre, i se va spune.

Oamenii vor strânge degrabă și vor pleca, lăsând în urmă o pată rotundă de noroi. Dar pământul, pământul nu îl vor putea lua niciodată. El este al lor așa cum este și al lui Ogodei și al cailor.

– Și ce ai să faci acum? îl va întreba unul din el.

Ogodei va ridica din umeri.

De abia acum, rămas singur lângă cercul de noroi unde fusese înainte țarcul cailor, întrebarea pusă într-o doară căpăta greutate. Ogodei știa că orice drum ar apuca, acela va fi drumul lui. Iar zările fiindu-i deschise, s-ar putea învârti pe un picior cu arcul strunit, iar când s-ar opri și ar pune cel de al doilea picior pe pământ ar putea trimite săgeata spre cer. Iată drumul.

Însă, nu mereu alegerile sunt atât de simple.

Acum simțea că dacă s-ar învârti, nu s-ar mai opri niciodată. Ar rămâne închis într-un cerc poate la fel de mare ca cel al cailor, cu arcul spre cer, fără a mai fi în stare să mai pună vreodată amândouă picioarele pe pământ.

Va trebui să aleagă el însuși drumul.

Privi mai întâi spre apus, spre locul în care plecaseră ai lui în grabă, lăsând în urmă un nor de praf. Apoi spre răsărit, unde crestele Altailor ascundeau singurii nori pe care îi văzuse astăzi.

S-a gândit că ei, munții, sunt legătura dintre cer și pământ, cheia blasfemiei lui. Unde cauți nesfârșitul? Mai presus de zarea lină, mai presus de cerc. Acolo, în Altai, cercul se rupe. Este ca o poartă între cele două necuprinsuri. Iar el are nevoie de porți, pentru că poarta înseamnă negreșit un drum pe care îl închide pe o parte și îl deschide pe cealaltă.

Și-a strâns gluga în jurul gâtului și a făcut primul pas. Departe, dinspre munți, norii se vălătuceau și a auzit un tunet. A zâmbit atunci Ogodei, știind că acesta este calea.

În urma lui, locul îngrădit în care fuseseră ținuți caii rămăsese, din nou, rotund și stingher în necuprinsul verde al stepei. Dinspre Altai mirosea a ploaie, semn că iarba va crește iarăși aici și nimic nu va mai putea da de veste că, odată, într-o vară, aici stepa se umpluse de râsetele oamenilor.

***