Negustorul de mătăsuri. Acasă

Mă aflu aici, în locul pe care l-am purtat întotdeauna cu mine, ca pe o identitate. Mă aflu aici, în sfârșit. Sunt acasă.

Din momentul în care am pășit pe străzi mi-am dat seama, dezamăgit, că am avut o așteptare nefirească. Speranța unei revelații, ca efect al închiderii unui cerc. Nimic nu s-a întâmplat. Iată-mă pe mine, cu universul meu închis, mergând printre oameni. Nu îi cunosc. Nici străzile nu le mai recunosc, casele sunt altele. Iar cerul, ei bine cerul este același, o prezență imuabilă indiferent de locul în care te afli.

Pentru mine, cu așteptările mele naive, descoperirea schimbării este un eșec. Am încercat să țin timpul în loc, am așezat amintiri peste amintiri și nu le-am îngăduit vreo evoluție. Asta mă doare, pentru că viața mea pare să nu capete un sens dincolo de ele. Ori, amintirile nemaigăsindu-se decât înăuntrul conștiinței mele, acel sens este limitat și va dispărea împreună cu mine.

Singurul mod în care ele mă vor putea transcede este acest caiet. De aceea scrisul doare, pentru că nu mi-a rămas nimic altceva de făcut. Nimic din timpul meu nu mai există și nu există în om suficient stoicism pentru a putea accepta asta cu împăcare.

Să îi dăm vieții un sens, mi-a spus cineva. Bun, dar pentru cine, cine să îl înțeleagă? Poate exista el dincolo de oameni? Nu știu. Însă, faptul că acum lângă mine nu este nimeni, nimeni din cei care au fost vreodată, mă închide într-o buclă. Azi, viața mea este un uroboros care se hrănește din ce a fost; încet, prezentul îmi înghite trecutul, până când nimic nu va mai fi de înghițit iar bucla va deveni punct. Un punct care are, probabil, un rost, dar altul decât cel pe care m-am străduit să i-l dau. „Să îi dăm vieții un sens” este un îndemn naiv, la fel ca așteptările mele.

***

Iată felinarul din fața casei Marei. Singurul punct de reper pe o stradă nu foarte lungă, cu toate ferestrele caselor identice.

Îmi amintesc prima noastră seară. Corpul ei purta o constelație de alunițe deasupra sânului stâng. Câte popoare, dar ce zic eu popoare, câte specii, câți dumnezei ședeau cuminți acolo, calzi și împăcați de sunetul perpetuu al inimii ei, tam-tam, tam-tam. Ochii rotunzi și luminoși mă priveau adânc, cercetându-mă, iar eu vedeam în sclipirea aceea totul. Un tot amețitor căruia nu am reușit niciodată să îi deslușesc sensul. De ce porți în tine, Ma, atâtea adevăruri pe care nici măcar tu nu le poți intui, atâtea rugăciuni nespuse și acte de adorație, îmi venea uneori să o întreb. Sfârșeam însă prin a-i spune ești o scumpă și o dragă.

După ce a adormit, am închis ochii și nu știu de ce mi s-a făcut dor de Steinbeck. M-am trezit în California și vestul părea singura direcție reală, după vârtejul senzorial al atingerilor. De ce, de ce sunt aici? Pentru oameni și șoareci, poate. Pentru realismul acela al său pe care îl simt în plex, poate. Try to understand each other, zicea el. Try to understand men, if you understand each other you will be kind to each other.

Trebuie să o înțeleg pe Ma, iar prin asta să reușesc cumva să mă înțeleg pe mine. Pentru că o conțin deja într-un mod nedeslușit.

Am încercat să găsesc Steinbeck în biblioteca ei, am renunțat însă pentru că nu am vrut să aprind lumina. Dormea așezată pe partea stângă, cu brațul sub pernă și părul acoperindu-i obrazul. Îi intuiam silueta sub pătura care se mișca ritmic odată cu respirația ei. Mi-am pus Townes Van Zandt la căști. Ascultam blues și o priveam în tăcere. Lumina felinarului din stradă cădea pe glezna pe care o sărutasem cu câteva ore în urmă. Eu dansam călare în mintea mea, legănându-mă pe calul ce se îndrepta agale undeva spre Sierra de Salinas. Am tras de hățuri și l-am îndemnat din vârful buzelor. A întors capul spre mine, calul îmi zâmbea cu dinții lui lungi. Iată un cal fericit, mi-am spus. Iată un om fericit, și-o fi spus calul, în vreme ce a grăbit pasul.

Pesemne știa și el ce aveam să îi spun Marei dimineață. Ești liberă, Ma. Nu vreau nimic de la tine. Nu am nicio așteptare, așa cum calul ăsta maro al meu nu are altă așteptare decât să continuăm drumul, sau poate să ne oprim. Îi este totuna. Dacă ne vom opri, va smulge iarbă uscată cu dinții aceia lungi, odihnindu-se. Dacă vom continua, se va legăna zâmbind mai departe pe ritmul chitării lui Van Zandt. Orice va fi, el va rămâne mulțumit că trăiește, acesta este scopul lui. Nu e nimic de înțeles la o potecă, Ma. Nu are niciun sens altul decât acela de a fi potecă.

Sunt fericit că te-am cunoscut iar asta e ceva ce nu mai poate fi dat înapoi. Îmi vine să îți spun că te-aș putea iubi toată viața, dar nu acesta e sensul. El e deja în mine, tu ești deja în mine și e suficient. Dacă te voi înțelege sau nu, asta rămâne o curiozitate, nu un obiectiv.

***

Am sfârșit prin a o iubi toată viața. Târziu, foarte târziu am realizat că asta s-a petrecut în acea seară, ca o scânteie, în vreme ce călăream prin munții Californiei. Mara era acolo cu mine și a fost suficient să doarmă și să viseze în patul de unde eu m-am ridicat pentru a o privi la lumina felinarului.

Mă uit acum la casa ei și pot privi prin ziduri așa cum am putut privi atunci prin ochii și prin carnea ei. Îi văd biroul, pereții albi, canapeaua roșie. Îi aud pașii pe pietrele gri din baia unde singurul obiect ce atârna nepăsător era un tub de dischete demachiante. Nu îmi amintesc să se fi machiat vreodată, deși de bună seamă o făcuse. Întotdeauna am privit-o pe ea, doar pe ea, orice alt acoperământ fiind de prisos și invizibil pentru simțurile mele.

Mă uit la casa ei și o văd în pragul ușii, cu privirea aceea care multora li s-ar fi părut bănuitoare, circumspectă. Își așeza doar sentimentele în sertărașele sufletului ei care, la momentul în care am cunoscut-o, tânjea după ordine.

Singura ordine pe care am putut să i-o ofer a fost libertatea. Libertatea de a fi ea însăși, ferită de dinții mei lungi care i se înfigeau involuntar în carnea umerilor când o penetram. Acela nu mai eram eu, ci calul lui Steinbeck, armăsarul maro a cărui rațiune de a fi era galopul sălbatic. Îl struneam cu un zâmbet și eul reapărea de dedesubt, oprindu-se din mișcare, căutându-i sufletul prin mângâiere. Uneori i-l găseam rătăcit în păr, alteori în josul cefei, iar ea tresărea înfrigurată, temându-se că am să i-l fur.

Nu am să îți iau niciodată libertatea, am încredințat-o. Zboară prin galaxiile pe care le porți deasupra sânului, zboară unde vrei tu, fii. Nu vreau nimic de la tine în afară de ce îți dorești să îmi dai.