9 minute

Am nouă minute să spun că eu scriu dintr-o hrubă numită uneori catedrală, alteori bucătărie de vară, în orice caz o hrubă unde timpul este și nu este ce pare a fi: o eșarfă stacojie de mătase.

Nu știu cine sunt toți oamenii ăștia care se adună la gura hrubei și care îmi răspund la emailuri, ei se cunosc, ei se citesc unii pe alții, eu nu, nu știu nici cine sunt eu, mai am opt minute și plec să aflu. Cine sunteți, oameni buni? De ce ne-am adunat cu toții aici, ce sens răzbate din întâmplarea asta, din faptul că toate gândurile noastre sunt acum la câțiva metri distanță unele de altele și dacă vrem ne putem atinge cu palma pe obraji?

Dacă aș avea timp, v-aș lua pe rând să vă disec și să vă întreb tu de ce ai făcut, mă, un credit pe 30 de ani ca să ai o casă? Tu de ce ai mașină, mă, și ți-ai legat un odorizant cu aromă de lămâie la oglindă? Și tu, tu ce vrei de fapt de la viață și de ce e atât de important pentru tine să simți, crezi că e vreun adevăr absolut în asta? Uită-te în jur, hai să ne uităm împreună la ceilalți, vezi? Fiecare din ei are câte un adevăr, tu zici că el este să simți, altul zice că să se realizeze, un serviciu călduț, o casă cu de toate în ea, o mașină să se simtă liber și să păcălească spațiul, adică distanțele între destinații.

Uită-te și la mine, mă vezi? Eu zic că adevărul e numai liniștea, pentru că nu se poate liniște atâta timp cât în jur există îndoială. Ți-aș mai explica, dar acum trebuie să plec. S-a făcut ora 15.01, trebuie să fug. Pa.