Drumul tău, Camelia

Camelia,

Totul din jur e o impresie, e rezultatul unei comparații dintre ceea ce există acolo și ce e în noi. El îți zâmbește, pentru tine zâmbetul este o egalitate între chipul lui și un alt chip pe care l-ai purtat mereu în abisul care se cheamă conștiință. El îți zâmbește, tu de fapt vrei să știi dacă el corespunde celui ce deja există în tine.

Camelie dragă, eu am în mine un munte așa cum am și o stepă întinsă sau o pădure neagră de molid. Uneori muntele ăsta se numește Caucaz și e mândru și puternic, alteori sterp și încins de soare, atunci se numește repezit Asprumunti. M-am repezit și eu să le cunosc pe amândouă pentru că trebuie să știu în primul rând ce e în mine, abia apoi ce e acolo, în Calabria sau în Caucaz. Eu sunt ambele, eu pot fi ambele.

Drumul tău nu este despre munți și mări. Nu este despre locuri, zâmbete și oameni. Este despre tine. Oriunde ai fi și pe oricine ai cunoaște, de fapt este despre tine și numai despre tine. Dacă te doare acum, e pentru că sufletul tău nu a găsit încă un mijloc prin care să compare ceea ce ai deja cu ceea ce întâlnești. Pentru că dacă tu ai Siberie, degeaba umbli prin deșert. Dacă eu aveam în mine munți, degeaba îi căutam în garsoniera mea din Mangalia și iată-mă cu mintea în Tbilisi, de unde voi zbura în sus, spre Rusia.

Camelia, tu ești suma infinită a celor câte se află în tine. Nu cred că le vei afla vreodată pe toate, ci doar pe cele care se zbat cu ardoare să își găsească un chip, un cuvânt, o definiție care să le conțină. Să devină din idee formă. Exact ele ne dor, cele cărora le e sete de definire.