De două ori am mers alături în tăcere alături de un necunoscut. Mai întâi pe un drum, apoi pe alt drum într-un vis. De fiecare dată m-am simțit mai aproape de el decât dacă mi-ar fi povestit molcom uite, domnule, asta e viața mea.
Când pământul bolnav de sub tine nu te mai hrănește sau când stejarii de deasupra te umbresc, îngroapă-te ca murul și răsari mai departe, în soare, într-un loc unde să te vadă din nou cerul.
Dumnezeu nu are o preferință legată de spațiu ci de adevăr. Iar adevărul este că eu l-am găsit în stepa omului care am fost, în compotul chinezesc de litchi pe care îl beau cel ce sunt, în turnul pe care îl construiesc în vis noaptea când nu mai sunt.
ușa este deschisă și pantofii așezați ordonat deci aș putea să ies să respir cel mai curat aer din România, așa se spune despre aerul de aici. da, aș putea orice în noaptea asta.
De ce te întreb, ca și când nu aș cunoaște deja totul cu singurul meu ochi cu care am privit mai demult într-o fântână adâncă, mai limpede mie decât sieși.
îmi gândesc fiecare povară așa cum soldatul își potrivește ranița de pe un umăr pe altul
Numele meu este Mircea și lucrez la șantierul naval din Mangalia. Despre șantier nu am o părere anume, însă despre mine simt că m-am născut din întâmplare.
Ferește-te de ei, oamenii sunt vulnerabili și contagioși. Oamenii își poartă fiecare realitățile și iluziile zâmbind tâmp în vreme ce se apropie cu fiecare pas spre nimic. E mai bine să fii piatră. Rămâi nemișcat.
Dă-mi mâna ta, Ierihoane, palma ta peste a mea peste sabia mea, strânge-mă, ridică-mi brațul, hai să izbim. Hai să despicăm destine, pielea noastră lucioasă nu se va mai murdări de stropi, avem solzi argintii și colții de fildeș.
Închipuiți-vă dumneavoastră că inima uriașului Spiridon se mai îmbolnăvește câteodată, mai ales acum primăvara, când în piepturi există răni deschise și bate vântul prin ele. Mai vechi sau mai noi, n-are importanță, fiecare din ele e o fereastră largă deschisă de Spiridon chipurile să aerisească. Claricelă și limpezenie, bolile copilăriei. Aș vrea să fiu contagios.
Închipuiți-vă dumneavoastră că Iona ar avea șase ani, închipuiți-vă că balena ar fi un cașalot pe nume Spiridon care își duce din când în când mâna la piept.
Hai, bă, la Calafat, zic, să ne uităm așa teleleu peste gârlă înspre Vidin, după aia să bem cafea de un leu cincizeci și să mergem amândoi pe jos la Poiana Mare, să vedem dacă au pus oamenii ăia răsadurile de roșii.