Ierihonitul (III)

Ferește-te de ei, oamenii sunt vulnerabili și contagioși. Oamenii își poartă fiecare realitățile și iluziile zâmbind tâmp în vreme ce se apropie cu fiecare pas spre nimic. E mai bine să fii piatră. Rămâi nemișcat.

Oamenii se adună să asculte sunete care le stârnesc vise, fără să știe că viețile lor sunt un vis. Lasă-i să viseze, îi vom trezi negreșit. Spre deosebire de ei, noi suntem nemuritori, avem răbdare.

Privește-i cum se mișcă alene cu ochii închiși. Sunt prizonieri. Mințile lor sunt închise în aceeași cușcă împreună cu un sistem digestiv. Gândește-te la asta și râzi de ei, când îi vezi. Să nu uiți că ei când iubesc și digeră. Noi, dragul meu Azazel, micul meu copil Azazel, suntem altfel.

E de ajuns să îți dezmorțești aripile deasupra lor și vor tremura, visele li se vor încâlci într-o cădere în gol, sunt lași, temători, vulnerabili.

Să te învăț. Prinde-te cu ghearele de umărul lor stâng și ciugulește-le pieptul în dreptul inimii. Noi suntem păsări, iubitul meu, dacă vrem să fim păsări. Niște păsări cu ochii de rubin și clonțul de sidef.

Noi suntem șerpi, iubitul meu, dacă vrem să fim șerpi. Subțiri și reci, atunci când ne strecurăm în arterele lor iar ei vor transpira, se vor sufoca fără să se sufoce pentru că noi suntem iluzii, suntem sufocare dacă vrem să fim sufocare.

vor v zakone

Oamenii se tem de grotesc. Îl ocolesc, îl definesc, îl bat cu pietre. Își contemplă liniile unduitoare ale exteriorului cărnii fără să bănuiască că la fel de grotești sunt ei înșiși pe dinăuntru, dacă cineva i-ar întoarce pe dos ca pe o mănușă.

Oamenii vor fluturi și povești frumoase. Arată-le adevărul, pasărea mea, smulge-le adevărul din piepturi și îndeasă-l în gurile lor însetate de frumos.

Ție îți e frică de a fi părăsit, Azazel, pentru că aveai un an când cineva te-a părăsit și ai căzut singur și rece din ceruri. Iar asta este dovada, dragul meu, că cei ca noi avem conștiința trează încă de când ne naștem. O conștiință care ne învață că fructul acela e amar, că focul acela e fierbinte, ferește-te.

De aceea ți-e frică de oameni, ca unui câine care a fost bătut când era pui. Ocolește-i sfios și tăcut. Și mușcă-i când nu sunt atenți. Mușcă și fugi. Ciugulește-le pieptul și zboară. Pasărea mea.

De aceea ți-e frică și de tăcere și răceală. De aceea dansezi sfidător în fața mamei cu pumnul strâns, pentru că ea este cauza, nu efectul. De aceea ai ajuns să iubești tăcerea și singurătatea, ca un om condamnat la moarte care găsește o oarecare voluptate în asta, dacă tot e ultimul lucru care i-a mai rămas.

– Tată, îi strigă demonul lui Dumnezeu, aș fi vrut să îmi zici măcar o dată pe an ce mai faci. Uite, măi tată, iubesc oamenii ăștia, așa mi-ar fi plăcut să îmi zici și după aia să taci iarăși nițică veșnicie, după aia iarăși să-mi zici.

Cum, iubitorule de oameni, să îmi întorci spatele și să îmi taci atâta timp, timpule?

O vorbă să îmi fi spus și mi-aș fi lepădat aripile întunecate. Aș fi urlat pe pământ sunând în trâmbiță: Acesta este Unul Dumnezeul meu, chiar dacă eu nu pot să îi fiu altceva decât pasăre.