Negustorul de mătăsuri – despre singurătate și tăceri

Puțini oameni știu să trăiască pe deplin suferința. La fel de puțini ca cei care prețuiesc singurătatea. Ei aleg să poarte în piept un prezent împărtășit doar fluturilor, cântecului mierlei, valurilor, nisipului, pădurii, în fine… totului.

Și dacă totul acesta le este părtaș al fiecărei clipe, doar lor alcătuirea le răspunde, doar lor le mângâie pieptul când îi doare, pentru că alături de ei nu se găsește un alt om, ci totul.

Poate că ei încearcă să uite în felul ăsta că sunt oameni la rândul lor. Nu știu, poate că sunt atrași mai mult de nemărginire decât de o altă ființă aidoma lor, o ființă care oricât de nesfârșită ar fi pe dinăuntrul sufletului său are totuși o limită în timp și în spațiu. Ori asta nu se mai întâmplă în singurătate, timpul se șterge și spațiul înglobează persoana până începe să simtă nu doar cu pielea sau cu inima, ci cu fluturii, cu mierlele, cu valurile, cu totul.

De două ori am mers în tăcere alături de un necunoscut. Mai întâi pe un drum, apoi pe alt drum într-un vis. De fiecare dată m-am simțit mai aproape de el decât dacă mi-ar fi povestit molcom uite, domnule, asta e viața mea.

Sau altădată pe nisip, aceeași tăcere de data asta lângă o fată cu ochii negri. După o jumătate de oră m-a întrebat dacă vreau și eu să înot, i-am zis zâmbind că da, deși în sinea mea eram uluit. De ce ai vorbit, de ce mi-ai amintit că ai trup și gură și glas, adică ești om? Nu era mai bine să fi stat așa fără să ne spunem nimic în continuare și cine știe ce Dumnezeu s-ar fi întâmplat? Acum, nu vom mai afla niciodată, singurul lucru pe care îl știm este că da, eu vreau să înot și după aceea poate am să îți aduc și o cafea de la terasa aia de alături.