ești verde, repezită și instinctivă iar din mine doar faunul te mai poate stăpâni, doar el te poate linge ca pe un stâlp de sare
despre toate grijile și durerile îmi cântă, eu o mângăi cu grijă pe spate și o îndrept cu arătărorul spre fereastră, zboară, îi zic, zboară departe pe pământul ăsta rotund și neasemuit de întins
Pete de sânge pe fundalul rustic al ţării înroşesc gândurile oamenilor devenind un mijloc mistic, legendar, de a incendia pământurile.
Du-te, du-te și zboară. Ia-mi aripile și zboară, dar lasă-mi inima să gust zborul omului cel fără de inimă.
Ne prefacem că existăm pentru a nu da satisfacție singurătății salcâmilor.
Un pitic gras așezat pe un scaun cu trei picioare îmi strigă: Ce rost au toate astea? Ieși.
of, dacă aș putea să îmi strâng totul într-un cufăr de lemn - oamenii din viața mea, pe mine din viețile lor, toate limbile pe care le înțeleg cu sufletul și toți caii din piept care îmi nechează în hățurile ciudate numite prietenii și altele mai abitir numite iubiri
în vagoane în loc de șa stau tătarii necălare duși în lanț dinspre Kırım spre Siberia cea mare
Ne vom plimba, doamna mea, și anul acesta pe trotuarul din fața primăriei. Eu te voi ține de mână și îți voi spune iată, te-am adus în centru, tu vei râde și îmi vei răspunde că suntem la capătul lumii, la capătul lumii noastre de adulți.
și atunci care centru?
Duminică, pământul se oprește amețit și se așază la umbră, stă cu ochii mijiți către soare, nici mașinile nu se mai aud atât de zgomotoase, din curți iese fum de grătar, în parc copiii aleargă, bunicii își vorbesc - încheind „asta e”.
Oamenii, ehe, oamenii, dacă ar ști câtă lumină e aici în întunericul ăsta de sub pleoapă tulburat numai de soarele care se încăpățânează să se uite la mine de deasupra cireșilor.
Erau zile când zburam, nimeni nu băga de seamă că nu mai sunt, orașul meu tremura frenetic așteptând într-o miercuri un nou sfârșit de săptămână, numai eu alegeam să nu fiu și ieșeam și zburam și plecam.