Pentru mine, cu așteptările mele naive, descoperirea schimbării este un eșec. Am încercat să țin timpul în loc, am așezat amintiri peste amintiri și nu le-am îngăduit vreo evoluție.
Omul ăla mi-o fi zis să plutesc pentru că iată, plutesc și văd pământul de sus. E frumos.
mi-am dorit să mă suni așa cum îmi doresc să mă sune Dumnezeu câteodată sau mama să mă încredințeze „dacă nu ai avea viață, ți-aș da”.
copilul mohawk nu are coșmaruri așa cum grecii știu că sunt visele grele, nu cade a plutire de pe stânci, nu este urmărit de lupi cu ochii roșii nici luat în coarne de bizoni, nu.
grecul acela avea fes de lână, își legăna nepotul pe genunchi mormăind un cântec fără noimă, grecul acela nu avea picioare mai jos de genunchi, nu, el avea piatră (să o numim marmură)
poate că ar trebui să cânți de fericire, râule, dacă tot ai aflat că focul e oglindit dintr-o mie de posibilități din care tu ai ales-o pe cea de acum - trăiește, trăiește
fie că îi erau rude, fie că îi erau prieteni, se întâlneau ca să își vorbească de multe ori vorbe, alteori idei, ce mai face Tușica? ce mai e pe la voi pe acasă? tu crezi în liberul arbitru?
Numai apa știe adevărul, că lumea mea e adâncă, că inima va afla într-o zi despre pământ așa cum într-o zi a aflat despre tine.
Pe malul râului Wanene bătrânul doarme și zâmbește în somn cu obrajii rotunzi ca lumea lui împărțită în cele patru vânturi, dintre care al patrulea e timpul.
pesemne omul, în timpul ăsta, încolțea dedesubt de acolo de unde ne tragem cu toții, iarbă nouă care - vrând nevrând nu are să își uite rădăcina.
vuietul cascadei, vâltoare a gândului meu, conștiință a curgerii perpetue dinspre un trecut izvor spre o viitoare mare, eu nu sunt aici
Uite, acesta ești tu, uite cât te-a albit tăcerea, vopsește-ți fața și du-te și strigă, strigă tot ce nu ai strigat, mergi în mijlocul preeriei și țipă apoi ascultă liniștea, abia aceea e pacea.