sunt o baltă de păcură în lumea asta frumoasă în care copacii reușesc să se înalțe păsările să zboare florile să înflorească
copiii să râdă iubitele să zâmbească și mă gândesc că singurul meu sens este să oglindesc cerul.
Nimic din cele cu adevărat frumoase nu se petrec în afara arenei. Înconjurat de butaforie, doar oratorul primește darul luminii, ca o împărtășanie. Iată reflectorul. Totul este spectacol. Politica este spectacol. Credința omului este spectacol. Viața, în genere, este și ea un spectacol. Nașterea. Înmormântarea. Educația. Căsătoria. Cina. Micul dejun. Plimbarea. Facerea de bine. (se […]
Pe atunci, voi fi înțeles că despre asta e vorba, despre un vapor. El va ieși în larg, meșterul se va duce la altă lucrare iar eu, gol ca un prunc, voi merge să dau noroc cu un pescar pe dig.
calul eram eu, arcuit cât o idee de strună, trezit prea devreme dintr-un vis care nu știu cum s-ar fi putut încheia altfel decât cu un nechezat sălbatic
Pe lângă inevitabilele neajunsuri, depersonalizarea este un sentiment care naște sau reaprinde întrebări. Și ele nu sunt deloc ușoare.
Toate sentimentele dau năvală în tăcerea din dedesubtul plopilor. Anxietăți, doruri, nostalgii, de-a valma ca dintr-un raft al unui supermarket invizibil și efemer.
Știi doar că uneori te oprești și te lovește așa, de niciunde, un inexplicabil dor de Mongolia.
aștept cu măselele încleștate să înverzesc, toiagul meu prinde rădăcini și spice se ridică prin buzele mele, fiecare din ele un cuvânt.
De ce, Doamne, trebuie chinuiți hoții de cai?
ce bună mi-ar fi uitarea, uitarea aia vârtoasă și albastră când te uiți la nori rezemat de streașină și nu mai știi dacă ești om sau mușețel.
Într-o luptă, realizezi că fericirea nu este nimic altceva decât o stare de echilibru fiziologic. Reiese, apoi, că nimic altceva nu mai contează decât scopul acelei lupte. Te întrebi: este el unul just? Dacă da, atunci el devine esența echilibrului, el devine totul sau nimic.
și numai trecutul mă ține întreg icnesc cu grâul între măsele