Cetate în august

am văzut zidurile albe ale cetății pierdute,
răzbăteau ca oasele dintr-un nisip prea vechi
și nu mai însemnau nimic pentru nimeni,
numele s-a șters, oasele au rămas
în ele însele ca un înțeles
pe care nici nisipul nu îl mai cuprinde.

i-am vorbit în limba mea albă
în care consoanele sunt lumină și vocalele absența ei,
ea a înțeles că o mângâi și s-a întrebat cine este calul
ce scurmă fornăind printre pietrele ei,
calul eram eu, arcuit cât o idee de strună
trezit prea devreme dintr-un vis
care nu știu cum s-ar fi putut încheia
altfel decât cu un nechezat sălbatic
într-o limbă albă, la zidurile cetății pierdute.