Rit răsăritean

îmi plouă în inimă
sufletul meu este o sală înaltă cu tavanul prăbușit
prin care se văd norii

nici nu știu dacă să mă înspăimânte
sau să mă bucure ploaia asta.

corbii de pe umeri mi-au zburat,
am rămas eu și un toiag de frasin,
afară mă așteaptă cei doi lupi,
bucură-te, stăpâne, mi-au zis,
fără apă nu ar fi încolțit grâul în tine.

da, îmi plouă în inimă,
aștept cu măselele încleștate să înverzesc
toiagul meu prinde rădăcini
și spice se ridică prin buzele mele,
fiecare din ele un cuvânt.

aștept împăcat să înverzesc a câmpie,
să alerge pe mine caii sălbatici
ca pe o colivă neasemuit de întinsă
și la fiecare pas din galopul lor
să muște din copite pământul
zicând bogdaproste.