Mi-ar fi plăcut să nu fiu eu cel care s-a privit în oglindă și a cântat cu ochii albi în vreme ce tobele bubuiau ca înainte de un război.
am să îmi dau jos barba, s-au împleticit prea mulți ani în obrajii mei, atât de mulți că nici nu mai știu cum e dedesubt - poate oi fi palid, poate tot bine sănătos...
încă același înaripat bezmetic ascuns sub gulerul cojocului de oaie și sub mustața care râde la auzul poruncii „tată, vrem desert”, încă același Prometeu dezgolit ce își zidește ficatul ciugulit de vulturi cu adeziv Ceresit CM 17
ești cu mine acum și n-am să te las niciodată, ești cu mine acum, n-ai să mai mori vreodată singură.
vreau ca laptele din țâțele tale să fie al copiilor noștri și ei să crească ascultând senini liniștea din gălăgia vrăbiilor
Te iubesc! Te iubesc, a repetat imediat pentru a întări afirmația, apoi a ridicat din umeri încet, privindu-mă în ochi, ca și când mi-ar fi zis asta e, nu am ce să fac altceva. Era cald, înfiorător de cald și mă oprise luându-mă de mână deodată în mijlocul străzii. Ea pleca, eu rămâneam, mașina ei […]
Dintotdeauna am visat, dar târziu am realizat că nu luam în serios visele. Le gândeam și le țineam în mine ca pe secvențe dintr-o altă realitate, fără intenția de a le aduce aici, în țesătura de timp și spațiu care îmi susținea existența. Astfel, rămâneau ceea ce se cheamă fantezii fără formă, imagini ambigue dintr-un […]
Vezi, frunză, vezi, viață, câți am de ridicat? Ferice de tine cu rădăcinile tale adânci care cunosc trecutul ca pe trecut și pământul de mijloc ca pământ din mijloc.
este o liniște în toamnă pe care o simt chiar și aici, între țipetele copiilor alergând, bine te-am găsit, strop de stea ascuns în mine
aș fi putut să mă zidesc dar iată-mă aici, în capătul șoselei spre nicăieri, cu gulerul cojocului ridicat înjurând de dumnezei coloana de mașini dar mă descurc, oho, ne descurcăm noi cumva
Noi suntem iarbă, uneori cineva ne iubește și atunci creștem, creștem mai abitir când suntem alintați frunză, creștem și înverzim pământul fiecare din noi o idee.
Sunt o mască de lut, o piatră, un timp, povestea celor care m-au purtat, fluturele din stomacul celui fără mască. În mine este o lume la fel de întinsă precum cea pe care am început să o cunosc de când mi-am întins prima dată degetele spre lumină.