umple-mi, zidarule, pereții turnului din care mi-au căzut cărămizi, întregește-mi limba cu toate cuvintele uitate
Afară e cald și mașina cu număr de Vâlcea stă parcată la umbra unui tei în curtea spitalului Elias. Stă goală și cu toate ușile deschise, ca o casă părăsită demult.
Și mi-am dat seama că nu am mai auzit pe nimeni fluierând.
ești gol azi, Tomo, iar soarele mai știrb de niște raze
omul este un lucru trist ca un petic de iarbă ascuns după garduri de tablă și policarbonat, măcar de ar fi fost stejar
Vreau să învăț să prețuiesc secunda de acum, poate și pe următoarele trei, cam atât îmi ia mie să mă ridic în picioare și să mă scutur de praf.
Jos, în vale, războiul începuse de aproape șase luni. Nenorocirea cea mai mare era că în genul ăsta de război luptele nu se întâmplau doar între dușmani, ci și între prieteni, uneori între frați.
știi, vara nu avem voie să fim bolnavi, trebuie să fim fericiți și bucolici și să mergem de zece ori la mare să ne bălăcim și să mâncăm gogoși, să bem bere și să facem grătar, ah, neapărat gratar!
Asta rămâne în urma omului, se gândea Ogodei. O pată vremelnică, aruncată la întâmplare. Omul vine, se așază un timp frumos și lung cât o vară, cerul se umple de râsul alor săi, apoi pleacă mai departe.
Eu te-am iubit de dinainte să îți dau viață, semn pistruiat venit la fel ca poezia gruzină din sâmburele rotund al timpului meu.
deciziile sunt puncte ascunse sub copita calului meu, poate eu sunt un punct, adevărul este un punct, poate pământul este și el un punct
Totul din jur e o impresie, e rezultatul unei comparații dintre ceea ce există acolo și ce e în noi.