Iarbă nouă

Proaspăt ca iarba nouă e uneori omul,
ce tânăr! ce tânăr!
cum a răsărit el din rădăcinile arse
acolo, în prerie, unde a lovit fulgerul
și totul a ars și bizonii fugeau cu ochii îngroziți,
duduiau copitele lor în cenușă,
de departe se auzeau câinii cântând
întrecându-se în urlet cu vântul,
pesemne omul, în timpul ăsta, încolțea dedesubt
de acolo de unde ne tragem cu toții,
iarbă nouă care – vrând nevrând
nu are să își uite rădăcina.