O pasăre cât un nod în gât

noaptea, înainte să închid ochii,
țin în palme un ghem de pasăre micuță cam cât un nod în gât,
cam cât o foame de țăran rezemat la prânz în coada sapei,
cu ochii în soare, cu buza strânsă a lehamite și pălăria dată un pic pe ceafă.

și pasărea cântă și cântă și cântă
despre toate grijile și durerile îmi cântă,
eu o mângăi cu grijă pe spate și o îndrept cu arătărorul spre fereastră,
zboară, îi zic, zboară departe pe pământul ăsta rotund și neasemuit de întins,
pe pământul ăsta ca o icoană cu obrajii albaștri și verzi,
zboară și cântă-mă și lasă-mă pe mine să mă întind cât sunt de lung
aici în abisul ăsta dulceag și fără culori,
din el am venit și în el mă întorc
fără păsări cu pene, fără cântec și noduri,
sunt eu fără buze și fără pălărie –

și pasărea cântă și cântă și cântă,
fără ea, eu sunt foamea pământului bolnav aflat cu obrajii spre soare,
rezemat – nu știu cum – în gravitație ca în coada unei sape.