intoarcerea copilului mohawk

am să îmi dau jos barba,
s-au împleticit prea mulți ani în obrajii mei
atât de mulți că nici nu mai știu cum e dedesubt:
poate oi fi palid,
poate tot bine sănătos…

mormăia bătrânul pipăindu-și fața oglindită în asfaltul ud ca într-un râu

(pictură de: Shanna Bruschi)

Azi dimineață l-am auzit cântând,
țipa din toți plămânii
în vreme ce tobele bubuiau
ca înainte de un război.

Mi-ar fi plăcut să fie doar un cântec
iar el desenul de pe coperta cărții
pe care mama mi-a aruncat-o
fără să îmi spună.

Mi-ar fi plăcut să nu fiu eu
cel care s-a privit în oglindă
și a cântat cu ochii albi
în vreme ce tobele bubuiau
ca înainte de un război.

Mi-ar fi plăcut să rămână copil,
să nu îi albească ochii de griji,
tocmai ochii,
să nu țipe așa de tare dimineață
și să nu își vopsească fața în negru.

Mi-ar fi plăcut să fie doar un cântec.

pictură de: Thomas Eakins

Câteodată, războiul e strigătul surd,
cântecul nespuselor ce clocotesc sub buzele mute,
de atâta timp nespuse încât din ele înfloresc furii
și obrajii se subțiază acri,
fructe necoapte ale necântătorului
ce îl otrăvesc pe dinăuntru încet.

Ai zice că e liniște în muțenia lui
ca într-o moarte tihnită
și poate că așa ar fi dacă într-o dimineață
el nu ar cunoaște-o pe Kahente,
cea care merge înaintea timpului său,
poate că așa ar fi dacă ea nu i-ar pune mâna pe frunte
să îl nască a doua oară,
să îi dea o oglindă lungă cât râul Wanene
spunându-i uite, acesta ești tu,
uite cât te-a albit tăcerea,
vopsește-ți fața și du-te și strigă,
strigă tot ce nu ai strigat,
mergi în mijlocul preeriei și țipă
apoi ascultă liniștea,
abia aceea e pacea.

vuietul cascadei, vâltoare a gândului meu,
conștiință a curgerii perpetue
dinspre un trecut izvor
spre o viitoare mare,
eu nu sunt aici,
eu nu sunt mal,
eu nu sunt strop de apă
și nici val,
nu sunt nimic din toate acestea
ci doar mă întregesc prin ele,
râul sunt eu
cu toți peștii lui gânduri,
pescarul sunt eu
și mă prind,
mă scot de sub apă
privindu-mă curios în ochii albi
„cine ești tu?”
după care mă întorc grijuliu să plutesc
dinspre un trecut izvor
spre o viitoare mare,
eu nu sunt aici,
eu sunt râul.

pictură de: John William Waterhouse – Sirenă

Proaspăt ca iarba nouă e uneori omul,
ce tânăr! ce tânăr!
cum a răsărit el din rădăcinile arse
acolo, în prerie, unde a lovit fulgerul
și totul a ars și bizonii fugeau cu ochii îngroziți,
duduiau copitele lor în cenușă,
de departe se auzeau câinii cântând
întrecându-se în urlet cu vântul,
pesemne omul, în timpul ăsta, încolțea dedesubt
de acolo de unde ne tragem cu toții,
iarbă nouă care – vrând nevrând
nu are să își uite rădăcina.

Mi-am potrivit pătura sub cap
și cum stăteam întins cu ochii la cer
am știut că deasupra norilor fumurii
încă mai arde soarele

aici, pe malul râului meu,
aici, unde o lăcustă mă privește chiorâș
agățată de un fir de iarbă ca omul de viață
și eu curios, și ea curioasă,

aici unde m-am pierdut nițel
și n-am mai știut dacă mă uit la ea sau la mine,
poate că lăcusta asta mi-a fost dată ca un gând
sau poate ca un cuvânt nou –
am să îi spun Țistarare

și am râs, am râs fericit de cuvântul nou,
de gândul cu privirea chiorâșă
și de soare am mai râs
știu, știu că ești acolo.

…

Pe malul râului Wanene bătrânul doarme
și zâmbește în somn cu obrajii rotunzi ca lumea lui
împărțită în cele patru vânturi,
dintre care al patrulea e timpul.

Într-o zi rătăceam prin lumea mea adâncă,
m-am trezit că mă țineai de mână și îmi ziceai
că de ce mă mai mir că aici se adună apele,
că trebuie să înțeleg că e doar perspectivă –
omul e înalt și drept
iar pământul nesfârșit și plat,
asta pentru lup,
omul e un punct, o pată neagră fără adâncime
iar pământul rotund și albastru,
asta pentru vultur,
omul e o lume adâncă
iar pământul, ei bine pământul nu există,
asta pentru inimă.

Numai apa știe adevărul,
că lumea mea e adâncă,
că inima va afla într-o zi despre pământ
așa cum într-o zi a aflat despre tine.

Demult, tare demult,
Cel ce cântă dimineață avea pick-up și o sumedenie de plăci
cu Maria Lătărețu, cu Bob Dylan, simfonia a 7-a a lui Bruckner,
în fine,
le asculta așezat în fotoliu cu ochii pe geam
zicând înainte – acum am să stau și am să ascult
fără să fac nimic altceva,
am să stau,
își zicea și stătea și asculta.

Demult, tare demult,
Cel ce cântă dimineață primea oameni în vizită,
nici mulți nici puțini,
fie că îi erau rude, fie că îi erau prieteni,
se întâlneau ca să își vorbească
de multe ori vorbe, alteori idei,
ce mai face Tușica?
ce mai e pe la voi pe acasă?
tu crezi în liberul arbitru?

Deunăzi, am auzit iar întrebarea asta.
Da, cred, i-am răspuns.
Și eu, mi-a zis.

După aia, pe drum spre casă mi-a părut rău
că ori am schimbat subiectul
ori am continuat să vorbim despre altceva,
naiba știe,
mi-a părut rău nu am discutat mai mult despre liberul arbitru,
ar fi fost atât de frumos, ca atunci când aveam plăci cu Bob Dylan
și primeam oameni în vizită,
aveam și tacâmuri și farfurii curate,
sifoane și profiterol
și mai aveam ceva –
aveam timp și cunoșteam cuvântul îndelete
așa cum îl cunoșteam și pe tihnă,
nu liniște, mă, tihnă!
tu înțelegi?
înțelegi că despre liberul arbitru discuția nu are nevoie de liniște,
ci de tihnă?

Oi mai găsi-o vreodată?
Va veni și ea oare într-un vis așa cum a venit spiritul Kahente
să îmi zică gata, Șerbane, eu sunt Tihna,
de azi va fi iarăși totul ca înainte
demult, tare demult.

Între timp, Bob Dylan a luat premiul Nobel
iar eu am uitat cum e să vorbești tihnit despre liberul arbitru.

Ce iluzie, să vezi focul oglindit în apă,
să îl atingi cu degetul construind cercuri
mulțumit că încă mai arde,
uite, copiii se joacă în jurul lui
este cald
este bine
noaptea ne acoperă ca o mamă împăcată
iar în mine Kahente îmi spune
poate că ar trebui să cânți de fericire,
râule,
dacă tot ai aflat că focul
e oglindit dintr-o mie de posibilități
din care tu ai ales-o pe cea de acum
trăiește-o
trăiește

grecul acela avea fes de lână,
își legăna nepotul pe genunchi mormăind un cântec fără noimă,
grecul acela nu avea picioare mai jos de genunchi,
nu,
el avea piatră (să o numim marmură)
și gânduri mai avea
multe gânduri sub fesul de lână
și un nepot mai avea grecul
pe care îl legăna pe genunchii de marmură.

și numaidecât s-a ridicat și a început să alerge
cu brațele ridicate, parcă dansa,
parcă zbura cum s-a azvârlit peste copastie
și a tăiat parâma

noi toți îl vedeam cum se pierde în zare cu corabie cu tot
până când a mai rămas doar pânza de văzut
parcă ar fi fost de marmură

noi toți ne întrebam unde s-o fi ducând
și de ce neapărat pe apă,
poate că și pietrelor –
mai ales pietrelor
le e sete

copilul mohawk nu are coșmaruri
așa cum grecii știu că sunt visele grele,
nu cade a plutire de pe stânci,
nu este urmărit de lupi cu ochii roșii
nici luat în coarne de bizoni, nu.

copilul mohawk se visează câteodată bătrân.

un bătrân care își leagănă pe genunchii de piatră
copilul care nu mai este acolo
copilul care nu mai este

uitarea
pierderea
singurătatea
eu sunt un punct

gata.

copilul mohawk se trezește.
își spală fața în apele râului Wanene,
se oglindește în el,
respiră.

e bine.

pictură de: Jon Berg

sunt cuvinte scrise pretutindeni,
în fiecare întâmplare măruntă,
în lăcuste sunt scrise
și în porumbei,
le ascult
așa cum am ascultat azi porumbelul
care ciugulea firimituri de pâine în metrou
după care a zburat spre lumină
pe deasupra capetelor mirate,
mergem acasă,
mi-am spus,
mergem acasă.

el fâlfâia din aipi
ca într-o catedrală cu susul în jos,

eu îmi doream să mă suni
așa cum îmi doresc să mă sune Dumnezeu câteodată
sau mama
să mă încredințeze
„dacă nu ai avea viață, ți-aș da”.

sunt cuvinte scrise pretutindeni,
în fiecare întâmplare măruntă
ca într-o gură.

pictură de: Vicky Valvarez

azi dansează inima mea
azi sunt mai aproape munții mei
mările mele
oamenii

azi am înțeles că dulcele este o realitate
un univers rotund și tangibil
care conține felurite și nenumărate conștiințe
dulci și ele, desigur

apoi am înțeles că râsul este și el o realitate
universul râsetelor infinite

copiii mei sunt și ei realități
iubirea este o realitate nu un sentiment
ochii mari și rotunzi așijderea
îmbrățișarea
poveștile despre tot
mirarea la auzul îndemnului
„desenați-mi timpul așa cum îl vedeți voi”

azi am mai înțeles că trebuie să te ridici deasupra întregului
dacă vrei să cunoști întregul
că trebuie să zbori pentru o secundă din rațiune
că logosul este doar ordinea lucrurilor
iar ordinea este abstractă
având sens doar pentru un punct de vedere

Păstrez pe un raft o sticlă cu apă din Marea Neagră.
Azi am băut din ea, să nu uit cine sunt.
Era dulce.

am strigat deasupra pietrelor,
o mie de glasuri mi-au răspuns
cu glasul meu
cu inima mea
cu sângele meu

sunt acasă
descompus în fulgi de zăpadă,
fiecare din ei un glas
cu brațele ridicate a îmbrățișare,
bate-mă, vânte, l-am îndemnat,
căci ce altceva sunt decât o ninsoare,
eu numai așa mă aflu întreg

eu numai zăpadă pot să îmi învelesc copiii
întregind o mie de glasuri.

Sunt un copil care s-a dat vulturilor.
Învățam zborul cu clonțul înfipt în ficat,
cel mai drept dintre drepți eram,
visând eroi și sacrificii, vezi tu,
scara valorilor o învățam temeinic,
însângerată cu amprentele degetelor mele.
Apoi a venit azi.
Visele îmi sună asurzitor în timpane,
le urmăresc asiduu.
Ele se sting, mai pot doar să aud că un rămas bun:
Battery low.
Bateria din căști s-a terminat.