mahala

Se întorc bătrânii dimineața din Obor
cu cărucioare scârța scârța în urma lor
cântând din roți ca din viori o poezie
despre ce a fost și nu o să mai fie.

Ce mâini zbârcite trag astăzi de mânere
ca de un arcuș rămas fără putere
peste căruțe încărcate cu făină;
iar s-a scumpit, azi cară mai puțină.

potopul de la Afumați

În pădurea Crețuleasca plouă de atâta timp
că nimeni nu mai știe cum arată soarele.

Oamenii calcă pe apă și aleargă atingând
cu vârful nasului apa din față,
ștergând cu șuvițe rebele apa de sus,
lăsând în spate o dâră străvezie de apă
acolo unde erau copaci ca toți copacii,
cu trunchiuri, crengi, frunze și uneori flori.

Acum, pomii sunt moi ca o meduză lăsată la soare
și se topesc șiroind în verde și cafeniu
ca unsoarea scursă demult din Exxon Valdez,
pătând valurile care unduiesc înfuriate
între Ștefănești, Crețuleasca și Afumați,
acolo unde din epavele caselelor scufundate
mai răzbate la suprafață câte un turnuleț
câș din tablă zincată ca un catarg cu cocoș
rotindu-se în vânt deasupra coloanelor placate
cu faianță despre care un arheolog post-diluvian
venit peste câteva mii de ani din Moara Domnească
va scrie că sunt izvoare ale civilizației ilfovene.

Într-o dimineață, casa mea a înmugurit și a prins rădăcini
pornind din temelie, străbătând depozitele loessoide și stratul
aluvionar din valea Colentinei până în fundul pământului,
de unde își trage rațiunea de a fi aici.

O rădăcină rebelă nu s-a oprit acolo și a crescut mai departe
până în Shenzhen, Guangdong, unde a drajonat și de unde trage
prin sevă în fiecare zi câte un container cu izmene și jucării,
oho, dacă ar ști Fiscul despre asta!

Casa mea a lăstărit și în vârful fiecărui lăstar a înflorit
după aceea o pisică; primăvara, chinezii de pe strada Sportului
se ridică de la masă și se plimbă prin fața casei mele
cu bicicleta sau agale, zâmbind cu mâinile la spate.

Așa s-a născut Miao Miao (猫猫), festivalul dâmbovițean
al contemplării florii de pisică.

Apoi, mâncăm cu toții colțunași, cu poftă și fără factură.

Mă uit atent la pieptul tău și nu înțeleg
de ce nu am aflat până azi cum crește
din el o vână groasă de caprifoi
– adică Mâna Maicii Domnului –
care mi s-a încolăcit pe după umeri
și mă ține strâns ca pe un trunchi
de copac să nu se prăbușească,
după ce m-a ademenit astă vară
discret cu nectar.

Eu sunt vertical spre lumină
și tu spiralată în jurul meu.

De fiecare dată când pleci la Mega Image
să cumperi roșii, ceai, pâine și ghimbir
mă concentrez asupra formei mele
și încerc să îmi țin adunate
particulele elementare
în această dimensiune
numită Dragoș.

Mi-e teamă că din nebăgare de seamă
mă voi micșora, curios
și neatent cum mă știi,
până la nivelul unui quarc
și mă voi trezi atunci că
de la mine până la tine
se întinde vastitatea unui univers
cât o stație de tramvai,
iar eu voi fi nevoit
să inventez o mașinărie
complicată capabilă
să zboare printre gluoni,
gravitoni și bossoni
doar ca să ajung iarăși la tine.

Norocul meu că voi avea
suficient timp pentru asta.

Amețesc, taicule, așa îmi spunea
rezemat de gardul de sârmă din stația
troleibuzului 66 și mă întreba de ce
îl ridic, că el vrea să stea în noroi.

Nu, îi răspundeam categoric, nu!
Nu e voie să stai în noroi
pentru că la șaptezeci de ani
trebuie să mai rabzi încă puțină iarbă
pe sub tălpi și să îi sprijini pe alții.

Stai drept și respiră aerul rarefiat și tare
al înălțimii omului care se stinge vertical.

De aceeași părere era și tânărul cu vestă portocalie
care s-a aplecat și l-a întrebat cu voce nespus de puternică
„ce faci, tataie!?”

Mult după aceea am aflat că vocea lui era un truc medical:
trebuie să strigi la pacient ca să îl împiedici să intre în șoc,
„să rămână conștient”.

Era târziu și în stația de troleibuz stăteau trei oameni:
unul se prăbușea, altul striga la el și al treilea se întreba
ce e conștiința.

aici, visele sunt scânduri bătute gospodărește în gard
și date cu bidineaua înnegrită în păcură,
să nu putrezească în uitare.

în fiecare primăvară, vecinul ieșea în papuci
legănând căldarea cu dohot și ungea optimist
fiecare scândură.

într-un an nu l-am mai văzut, semn că a încetat
să mai creadă în vise.

se uită șubrezit și temător pe după gard
la oameni.

Dacă aș fi tramvaiul 21 m-aș însura numaidecât
cu o tramvaiță elegantă de la Astra Vagoane Arad,
în hală la starea civilă a tramvaielor,
cununați de un lăcătuș cu potcapul ca o bască
și sceptrul ca o cheie franceză miruită cu vaselină.

Apoi aș dansa cu ea din Doamna Ghica
până la Sfântu Gheorghe și înapoi
și ne vom numi așa împreunați 42 –
răspunsul la viață, la univers
și la toate lucrurile.

Din ultima nucă dată jos de o cioară
de pe o creangă bătrână din nucul bătrân
ce creștea și trăia la Fundeni peste drum
un alt nuc niciodată n-are cum să răsară.

Grădina rămasă aici din cincizeci
a fost azi curățată cu drujba de nuci
și de gardul ei vechi, de salcâmi și uluci,
și de brazde săpate și de flori și poteci.

Va muri Colentina bătrână cu grădini și uluci
peste un timp, descărnată de pomi și de oameni bătrâni;
unde ieri mai creșteau încă nuci și salcâmi
mâine-or crește din piatră alte blocuri și cruci.

îmi iese un șarpe din frunte
unduitor precum eșarfa de mătase
a timpului furat oamenilor în trecut,
semn că azi e prea mult,
mult prea mult timp în minele
încărcat cu ce a fost odată,
încărcat ca sacoșa cu varză
în acea sîmbătă dimineață în Obor,
o sacoșă cu toarte lucioase
care îmi zdrobeau degetele
strânse puternic în pumn
și eu căram, strângeam din pumni
și tot căram varza peste care
așezasem trei legături de mărar
și deasupra un ou de prepeliță,
cu grijă să nu se spargă.

atunci îmi spuneam că nu carne
ci piatră port peste oasele
mîinii și nu varză ci praf,
praf de stele duc mai departe
și așa îmi păcăleam conștiința
făurind o altă realitate
a pietrelor și stelelor
mai presus de varză și sacoșă.

acum mi-aș spune că nu șarpe,
că nu timp și nu oameni,
dar nu pot.

pesemne că am obosit și e vremea să plec
mai departe, cu varză și șarpe cu tot.

când în templu nimic nu este ceea ce pare
și lumea pare mică și neagră fără lună
mă întorc în mine jos și în Jupiter pe cer,
într-o bucătărie mică mă întorc înspre ispită
spărgând ouă în lapte cu zahăr caramel
și înmuind în apă un plic de ceai maur;

suntem doar noi aici și Jupiter pe cer,
avem și ceai și zahăr și lumea pare mică
și templul e departe cu lumea lui cu tot.

să fie cum o fi, mai mincinos sau sincer,
atât de mic ne pare și anost în lumea lui
și atât de aproape cerul cu ceai și Jupiter.

sunt zile în care nu se întâmplă nimic;
nu e vorba despre disecarea plictisului,
ci despre străzile înțepenite ca un disc
de vinil cu oameni care repetă la infinit
aceeași și aceeași secvență.

bunăoară, vânzătoarea de pâine, rămasă
cu grahamul în mână, pe care îl ridică
mereu de pe raft și îl întinde spunând
mai poftiți, mai poftiți pe la noi.

bunăoară, tanti Ionica, cea care mătură
de ani de zile aceeași bucățică de trotuar,
îmbrăcată în capotul ei înflorat și cu fesul
vișiniu pe cap, tristă că e frig în decembrie.

sunt zile în care nu se întâmplă nimic nou
și atunci mă duc în parcul unde un bătrân
își plimbă același câine pe aceeași alee,
când într-o parte, când în cealaltă.

îi ocolesc și cu o lopățică de plastic
sap sub statuia lui Ion Creangă unde mai demult
am ascuns o sacoșă cu noutăți atemporale
precum puiul de dragon albinos,
căruța încărcată cu paiațe
și o oală cu nestemate primită
de la un tip pe care l-am întâlnit
mai demult într-un curcubeu.

și atunci câinele din parc se zmucește
din lesă și aleargă dragoni prin parc,
tanti Ionica lasă mătura și privește
lung după căruța zgomotoasă
iar vânzătoarea ascunde pâinea din raft,
inclusiv grahamul, și așează în loc coliere,
inele, cercei, paftale și praf de stele.

mai poftiți pe la noi, zice, întinzându-mi
un șirag de perle în care a strecurat,
din partea casei, un rubin.

tanti Ionica mă întreabă dacă i-am văzut pe ăia
și râde, râde cum nu a râs niciodată în ultimii ani!

iar câinele, în sfârșit, aleargă liber!

da, câteodată toate astea se întâmplă în cartier,
câteodată chiar se întâmplă ceva pe aici,
trebuie doar să îmi amintesc sub ce statuie
am ascuns sacoșa aia.

atâta crăciun încape într-o sacoșă venită din piață
încât devine o povară ce lasă pe scara tramvaiului
o picătură grea de sânge de porc.

pentru caltaboș, pentru lebăr, pentru grătar, pentru sărbători.

e decembrie și sărbătorile sunt cărate spre casă
în pungi de plastic și în bidoane de cinci litri,
se dau telefoane, se enumeră, se socotește, se îngrijorează –
să mai iau și vin alb? vine și cumnatu?

da, și fructe, multe fructe, poate și pește –
crap că merge la cuptor – mai avem usturoi, da?
și zeamă de varză pentru a doua zi.

cum ați luat bradul? o sută, zice, și omul se strâmbă
cu un rictus din care înțeleg că e scump, dar e bun,
că trebuie, nu ai ce să faci.

asta e, ce o vrea Dumnezeu.

în Plumbuita miroase a frunză udă, a baltă, a reavăn și a retrocedări.
miroase a gard, a fier vechi, a ponei, a haină groasă și a naftalină,
miroase a clopot pe un mal și a subsol de bloc pe celălalt,
miroase a mcdonald, a pește proaspăt scos la japcă,
a canal desfundat, a fum de coș, a dezinfectant de toaletă,
a cauciuc mucegăit sub leagăn și sub balansoar,
miroase a vată pe băț, a baloane,
a bătrân și a copil.

numai vara miroase a tei și atunci
nimic altceva nu mai contează.

în fiecare cartier există o bancă, o farmacie, un mega image și o șaormărie.
pe orice trotuar există un ambalaj aruncat și un caca de câine.
în fiecare bloc există un bătrân ursuz și cel puțin un muncitor cu bormașină.
în fiecare om există o lume și în afara lui o alta,
alcătuită după chipul și asemănarea celor din jur.

în fiecare om există o casă și fiecare om e casă pentru cineva,
o casă cu acoperiș de tablă sub care se adună câteodată musafiri;
unii stau cinci minute la o cafea, alții rămân și nu mai pleacă.

când răsare luna plină
pe bucata mea de cer
înnorată sau senină,
de aici din cartier
cu un telescop măiastru
scos afară în grădină
cercetez atent la astru
dacă bolta e senină,
dacă nu, niciun dezastru:
cercetez câte-o vecină.

O mie de tocuri grăbite, parfumuri și genți,
cafea, telefoane, butoane, clienți,
o mie de pași, coridoare,
mașini în parcare,
dimineți.

Metrouri grăbite, peroane, mulțime,
cărți răsfoite între stații,
o mie de pagini și vieți,
ideal, aspirații,
tristeți.

Ocheade, discuții pe chat și emailuri,
cuvinte grăbite, sms-uri, relații,
sâmbete în cluburi, colegi noi,
aceeași cafea, duminici în doi
și iar dimineți.

Am simțit acasă nevoia să întreb ce înseamnă onirism.
Vis, Delir, Ha-lu-ci-na-ți-e! mi-au răspuns, în cor,
cele șase pisici,
după care au continuat să se spele.

Am simțit nevoia să mă spăl și eu
de păcate și de trecut
și mi-am adus aminte că,
la un moment dat,
m-am lăsat de delir,
însă nu m-am lăsat de vis și de tutun.

Tu ce mai faci,
m-au întrebat, în cor,
cele șase pisici.

Câteodată fac bani, câteodată scriu cuvinte
iar între toate astea trăiesc.

Niciodată nu fac și bani și cuvinte
pentru că atunci m-aș trezi cu Nicu
la fereastră, să mi le ceară
și să le vândă dimineață pe semafor.

Câteodată mă spăl de păcate,
alteori le împrospătez
așa cum un bătrân împrospăta,
zilnic,
apa din glastra cu flori ofilite
pentru alții, niciodată pentru el.

Mie îmi place să ofer flori,
îmi place să visez și
câteodată, azi,
îmi place să trăiesc.

Nu sunt în măsură să declar cu siguranță că Războiul Rece
nu se va transforma într-un veritabil
război,
a avertizat,
joi,
ultimul lider al Uniunii Sovietice,
Mihail Gorbaciov,
citat de AFP.

Ha-lu-ci-na-ți-e!
mi-au răspuns, în cor,
cele șase pisici,
după care au continuat să se spele.

Aici nu se poate întâmpla nimic,
mi-au mai spus,
aici în fiecare joi trec gunoierii,
aici în fiecare dimineață
Nicu o să vândă hărți la semafor
iar cartierul, ei bine, cartierul
o să miroasă iarăși a tei.

Aici sunt zile în care nu se întâmplă nimic,
mi-au mai spus,
aici străzile stau înțepenite ca un disc
de vinil cu oameni care repetă la infinit
aceeași și aceeași secvență.

Aici nu va fi niciodată război, ce absurd!
mi-au răspuns, în cor,
cele șase pisici,
după care au continuat să se spele.

Şaptezeci de ani mai devreme, Ilie Moromete spunea:
„Ascultă aicea, nu se poate să facă ei una ca asta…
Nu se poate, fiindcă e pericol, te rog să mă crezi”

Câteodată facebook este ca o câmpie înflorită
unde poţi să zbori din om în om
ca fluturele din floare în floare.

Asta e roşie iar mie nu îmi place roşul,
asta e albastră, da, albastră,
iar asta, oho, asta e plină de nectar.

La fel şi cărţile,
unde poţi să zbori din timp în timp
ca fluturele din floare în floare.

Şi sorb şi zbor şi caut şi beau şi visez
şi nu contenesc până când
cele şase pisici nu îmi vor fi spus, în cor:
Azi ai făcut suficientă poezie, acum e timpul să faci bani.

Știi cât ești de iubit?
m-a întrebat într-o dimineață, ghemuită în brațele mele.

Nu știi, a răspuns tot ea, desprinzându-se de mine
și înlănțuindu-mă astfel încât eu să fiu cel
ghemuit în brațele ei.

După multe înlănțuiri și dezlănțuiri ale brațelor
a plecat, pentru că a trebuit să plece.

După aceea, singur mi-am spus că poate ar fi trebuit
să urlu, atunci, că da, da, da!
da, știu cât sunt de iubit!
și poate n-ar mai fi trebuit să plece.

A fost a doua oară în viață când mi-am urât tăcerea.

Prima dată s-a întâmplat după ce i-am tras o palmă
la fund unui câine, iar el m-a privit în ochi
și mi-a vorbit atât de limpede.

Mi-a vorbit și eu nu am putut să îi spun
niciun cuvânt.

În seara asta chinezii petrec
la mese rotunde
și cântă.

Karaoke, bețișoare și fum,
sunt gratii de inox la geam,
un geam cât o vitrină
spre lume.

E sâmbătă seara,
la moschee
pe strada de alături
muezinul a tăcut și
nu cântă.

La rotiserie
se mănâncă pui și se râde.

Aici am aflat
de la un iranian
că Darius și-a spălat,
demult, sandalele în Dunăre.

Aici am aflat că în fiecare om există o casă
și fiecare om e casă pentru cineva;
o casă cu acoperiș de tablă
sub care se adună câteodată musafiri;
unii stau cinci minute la o cafea,
alții rămân și nu mai pleacă.

Aici nu va fi niciodată război,
ce absurd.

Într-o dimineață,
una dintre cele șase pisici
m-a tras deoparte și mi-a spus
în șoaptă, să nu audă celelalte:

Tu nu o să îți cumperi niciodată
o garsonieră în Constanța, visătorule.

Tu nu o să pleci niciodată
din mijlocul creației tale, creatorule.

Am tras-o energic de coadă
și am început să îi povestesc
despre Ragnarok,
despre cum lupul Fenrir o să rupă
lanțul numit Gleipnir
și mă va consuma.

Pentru că el ce iubește consumă.

desen de: John Bauer

un suflet mi-a spus:
caută optimismul acela și îmbracă-l în cuvinte.

doamnă, zic, ar fi tare ciudat
dar să știți că încerc.

ultima dată când am văzut optimismul
atârna pe o funie de întins rufele
și îl cam bătea vântul.

se ținea strâns în cârlige și dansa,
mai întâi cu trei maieuțe albe de copil,
apoi cu o bluziță cu ponei
și la urmă cu două căciuli cu urechi
de iepure.

toate ar fi vrut să zboare din cârlig dar nu,
încă nu,
poate peste zece ani,
acum nu reușeau decât să danseze.

dansând în așteptarea zborului –
iată, doamnă, optimismul.

Suflete, este ceva dincolo de lume.

Mă pregăteam să îți scriu
că e ceva ce pot simți.

Că e ceva din care mă hrănesc atunci când nu am nimic,
atunci când nu am voință, de exemplu,
atunci când îmi este frică de decizii,
când îmi este frică de mine,
de consecința existenței mele.

Este ceva perfect dincolo de lume,
o simt.

Noi nu suntem perfecți, nici pe departe,
de aceea închidem ochii uneori
și atunci visăm și încetăm să existăm
și ne uităm pe noi.

Mă pregăteam să îți scriu despre perfecțiune,
despre cum închid ochii, o cuprind de gât
și îi fur puterea de a lua hotărâri.

Mă pregăteam să îți spun că nu mai fumez,
că oricum pisicile mi-au dărâmat și mi-au spart scrumiera,
mă pregăteam să îți spun că mai am un pachet de Dunhill
neînceput în geanta cu care am plecat vineri la Constanța…

Mă pregăteam să îți spun că furtună,
că mi s-au întâmplat o mulțime de pescăruși,
că am o nouă teorie despre Orient,
că am ațipit în autocar,
că timp, că istorie.

Dar tu nu ai nevoie să auzi toate astea,
pentru că e suficient să închizi ochii
și știi.

Pentru că eu închid ochii și te văd.

Iar în vreme ce tu afli despre pisici,
despre țigări și pescăruși,
eu aș putea să îți știu de telefoane,
de cearcăne și gânduri,
de ceaiuri și de Mega Image dar nu,
nu vreau să știu,
nu te las să îmi zici nimic din toate astea;

îți duc degetul pe buze și îți opresc cuvintele
ca să îți văd mai bine ochii cum strălucesc
și atunci nimic, nici măcar perfecțiunea
nu mai contează.

De ce îmi caut o casă în Constanța?
De ce omul visează să ajungă mereu într-un loc
doar ca să spună acolo, ștergându-se de sudoare pe frunte:
și amu, încotro?

Uite, m-am căutat în buzunare
și mi-am dat seama că aș putea
să trăiesc în Lupeni cu banii ăștia,
într-o garsonieră
pe strada Parângului,
o stradă de unde se vede Retezatul.

Lângă strada Parângului este și o terasă
cu două mese afară
și un magazin universal.

Dacă aș trăi în Lupeni,
mi-aș lua un acvariu cu pești
în loc de pisici,
aș merge la universal
în loc de Mega Image
și aș fugi în munte
în loc de malul mării.

Care este diferența?

– De vreo 5000 de euro, zice unul mucalit.

– De vreo tîmpă și vetustă percepție a vieții, îi răspund.

Omul are nevoie de atât de puțin ca să fie liber…

Aș putea să am totul într-un singur gând,
aș putea să fiu tot ce am visat
dar nu, nu,
mintea trebuie să aibă ultimul cuvânt
de spus.

În minte cresc rădăcinile cum au crescut ritualurile și tradițiile în credință.

De parcă ea, mintea, ar fi buricul pământului, nu sufletul.

O garsonieră în Lupeni pe strada Parângului costă, azi, 5000 de euro

Mai sus de Plumbuita sunt niște străzi
unde un taximetrist mi-a spus mai demult
că „nu e bine să intru” –
și am intrat.

Mai sus de Plumbuita am găsit niște case
de-a lungul străzilor
unde nu e bine să intri;

case cu pomi și garduri de nuiele,
cu măceși și muri,
cu sălcii,
cu aer curat,
cu asfalt proaspăt,
cu aer curat,
cu Nicu vânzând hărți la semafor,

cu ciori și pescăruși
deasupra Colentinei care curge încet
și cu care am stat de vorbă mai demult,
cu liniște,
cu ale noastre,
cu liniște.

Mai sus de Plumbuita
este ultima liniște din București
și cred că de aia taximetristul
spunea de cartier că-i rău famat,
să nu intre veneticii în el,
să-i spurce liniștea
și să ajungă până la urmă
ca Vama Veche.

Doar eu, un taximetrist, un bișnițar și câțiva șuți mai știm secretul.

Mai sus de Plumbuita sunt niște străzi
unde e foarte periculos să intri.

sub nicio formă Chirilă nu trebuie să citească asta!

e un fel de primăvară afară,
pisicile au ieșit turbate pe ușă
iar doi pițigoi mai slobozi la gușă
zburliți și porniți le înjură și zbiară

‪#‎nesomnoroaselemelepăsărele‬ / ‪#‎colentinăadiminețilormele‬

Într-o dimineață oarecare
m-am trezit
și n-am mai simțit
nimic pentru tine.

Știam cine ești,
știam de ce ești
acum lângă mine
dar nu mai aveam
nicio părere despre asta.

Te priveam și vedeam
că exiști și că ești,
dar atâta simțeam:
că exiști.

Într-o dimineață oarecare
am început să am diferite păreri –
despre timp, despre Mahler și Brahms,
despre Ucraina și Rusia,
despre politică și Klaus Iohannis,
niciuna despre tine.

Pentru că te-ai închis în tine ca un boboc
și nu-ți mai văd culoarea de petală.
Știu doar că ești și încă aștept de atunci
să înflorești a doua oară
în mahalaua mea cu dimineți,
cu Brahms, păreri și câteva pisici.

Îi privesc și îmi dau seama
că doar ei între ei, numai ei,
niciodată ei între noi.

S-au suit acolo unde sunt
pe scări din oase și oscioare –
ca într-o secvență din Povestea Porcului.

Îi văd cum dau ca să primească,
îi văd cum oferă ca să obțină,
îi aud cum vorbesc pentru ca alții să vorbească
și cum cer înapoi ce au dat
însutit.

Când eram copil,
în cartier exista un maidan sufocat de gunoaie:
groapa lui Chioru i se spunea
și mereu m-am întrebat cine e Chioru,
așa cum mai târziu m-am întrebat cine e Malone.

Nu am aflat niciodată
nici cine era Chioru, nici Malone,
dar am învățat cum e să strângi tăcut din buze
precum americanii pictați de Grant Wood,
un rictus puritan, sever și saxon
născut din ambiția unui copil
care a spus, cândva, trecând pe lângă groapa lui Chioru:
eu nu sunt dintre voi, nu îmi place lumea asta
și într-o zi o să mi-o fac pe a mea,
cu furca am să mi-o fac
și voi pleca.

Pictură de: Grant Wood

Se întâmplase că așteptam amândoi tramvaiul 21.

El sorbea cu poftă dintr-o cutie cu o băutură răcoritoare,
eu îmi aranjam înfrigurat gulerul paltonului.

El savura mulțumit aromele băuturii carbogazoase,
eu mă înfioram mulțumit de februarie, de ceață și de palton.

Fiecare experimenta câte ceva în lumea lui:
mai un gust, mai un gaz care pișcă la limbă,
mai o ceață care face pielea găină…

O profesoară mi-a spus odată că omul este 90% apă,
adică el era aproape același lucru
cu băutura răcoritoare,
adică eu eram aproape același lucru
cu ceața.

Ce descoperire grozavă, mi-am zis,
înseamnă că universul ne-a creat
ca să se înțeleagă mai bine pe el însuși –
să se savureze, să se înfioare
și să aștepte tramvaiul.

Câteodată, străzile din inima orașului
zac gârbovite sub ploaie și se umplu dimineața cu mașini
care se mișcă încet ca sângele gros
în arterele bolnave ale unui pacient corpolent.

Când plouă, orașul are o criză
pe care primarul o pune pe seama obezității.

Când plouă, omul poate privi cerul în bălți.

Când plouă, străzile din marginea orașului
rămân singure și numai tabla de pe case mai strălucește.

Câteodată mai trece un om, câteodată mai zboară un pescăruș.

Omul își amintește că, demult, pescărușii se adunau pe antene.

Omul își amintește că, demult, se grăbea dimineață
spre inima orașului și nu avea timp să privească cerul în bălți.

Cine s-ar aștepta să întâlnească
peri înfloriți pe strada Părului
greșește.

Pe strada Părului crește un brad
chiar acolo unde începe aleea
numită Intrarea Părului.

Pe strada Părului crește un tei
chiar acolo unde se înfundă aleea
numită Intrarea Părului.

Cine s-ar aștepta să întâlnească
lucruri nemaivăzute pe strada Părului
greșește.

Aici gardul viu nu este jumulit de unicorni,
în brad nu-și are cuibul bufnița înțeleaptă
și pe sub tei nu trece agale renul alb, nu.

Strada Părului este un loc obișnuit și înverzit
ca multe altele, aici nu se întâmplă
nimic ieșit din comun.

Strada Părului este o stradă
la fel de bună ca oricare alta
pentru o îmbrățișare
și pentru a-ți fi dor
de repere.

foto: Sanne Sannes

fericirea se servește în porții mici
precum cafeaua făcută de bunici,
când ne așezam în liniște la masă
și toate diminețile păreau a fi duminici.

bunica mea își înmuia pâinea în cafea
dimineața, ce frumos mirosea
a cafea și a ea
când trăia.

Nu știu dacă și tu realizezi că deja a trecut un sfert din anul ăsta
care abia a început.

Ea a intrat în birou ca să nu îmi spună nimic,
un nimic prelung și grav pe care îl expune
stând în picioare, înaltă, cu ochii pe geamul deschis.

Eu tac și uitându-mă la ea realizez că schimb timpurile și persoanele anapoda
și că Negustorul de mătăsuri a ajuns abia la capitolul patru
iar acum mă odihnesc în onirism, în existențialism,
în felurite alte isme și îmi doresc să iau o pauză
de limbă maternă,
că ce vină am eu că mama a fost româncă,
ar fi putut să poarte basma și să culeagă ceai în Lazistan
iar atunci nu aș fi scris mai sus „limbă maternă” ci „lazuri nena”
sau uitându-mă pe geam împreună cu cea care tace
nu aș mai fi gândit „primăvară” ci „bahar”.

Ea a ieșit din birou terminându-și tăcerea rapid
precum astă vară dorințele dimineților din 2 Mai
consumate înghesuit și icnit într-o cameră cu pereții subțiri,
a ieșit lăsând în urmă șapte pisici la fel de tăcute
în loc de o fustă scurtă mototolită lângă prag.

Realizez că schimb timpurile și persoanele anapoda,
că mai am o oră și jumătate până la prima întâlnire de astăzi,
că doar până atunci cuvintele mai au voie să mi se așeze
leneșe și senzuale, pisicești, calde, firești și umane,
apoi îl voi trezi pe celălalt din mine
și îl voi lăsa să ia controlul energic, hotărât,
sigur pe el,
cu discursul organizat și punctat.

Uite, îi voi spune, ia tu corpul ăsta că a răsărit soarele,
spală-l, trezește-l și du-te să faci bani,
eu mai rămân un pic aici să mă gândesc la subtilitățile
etimologice dintre persana veche, urdu și paștună.

El părea să aibă peste șaptezeci de ani
când s-a suit cu o sacoșă în tramvai la Obor,
îmbrăcat cu un fulgarin negru și un costum bej.

M-am uitat la mâna lui care strângea toarta de cârpă
și ligamentele i se mișcau involuntar sub piele
atât de tare că el însuși părea să se zbată
pentru a ieși din corpul ca o colivie ruginită.

M-am uitat după aceea la mâna mea albă,
prea albă, nimic nu se zbătea pe dedesubt
iar dacă el ar fi privit-o
nici nu i-ar fi trecut prin gând
că înăuntru altcineva se zbate să iasă.

Dar mai presus de ligamente,
amândoi păream liniștiți și cuminți în tramvai la Obor,
din sacoșe ne ieșeau legături de ceapă verde
și din noi altceva.

Sunt șase în poză și din șase eu doar pe patru îi știu.
Îl recunosc pe fiecare – cum a fost mort, cum a fost viu
și ce a rămas în urma lui, mai mult sau mai puțin pustiu;
pe doi nu îi știu decît din poză și au obrazul pământiu,
decolorat și îngălbenit ca o idee veche din trecut,
ei înșiși pentru mine o idee rămasă fără sens și conținut.
Ar fi putut la fel de bine să nu fie, niciunul să se fi născut,
aș fi putut la fel de bine să nu fiu
și atunci din șase nu ar mai fi fost vreunul de văzut
și nici din ochii mei cei doi vreunul viu.

Străbunicii mei, cu copiii. Ileana, Mia, Floarea şi Toader a lu Roşu din Gruiu.

ai putea, bunăoară, să taci
și să asculți cum ceștile stau nemișcate pe masă,
ai putea să îți plimbi degetele peste buze,
orașul acesta ar putea să tacă
și să se lingă mai întâi peste gură
apoi peste răni și peste dizabilitatea lui
de a înțelege timpul pe străzi,
altul decât timpul copacilor,
orașul acesta ar putea foarte bine să fie pădure,
tu ai putea să fii copilul din craniul meu transparent
care plutește, care tace, care te privește
cum îți plimbi degetele peste buze
într-un oraș care ar putea să fie pădure,
unde nemișcatele cești cântă pe masă
câteodată cu zaț, câteodată cu ceai pentru ficat.

de ce?
pentru că port tot universul în spate
și te rog să nu înțelegi că ar fi o povară –
eu îl port așa cum o femeie frumoasă își poartă bijuteriile
pe degete, pe lobul urechilor și în jurul încheieturilor

am descoperit odată că eu nu am nimic din toate acestea
ci numai o cocoașă în care am adunat eșarfe de mătase,
fiecare din ele un timp, fiecare timp cu o lume,
fiecare lume cu oamenii ei – ce povară ar fi
dacă nu i-aș lăsa să plutească,
dacă nu i-aș boteza pe fiecare cu nume de stele,
dacă nu i-aș aduna în constelații
hrănindu-mă din forma și lumina lor

pentru a înflori ca o frezie, ca o lalea galbenă sau o narcisă,
privește-le cu atenție și ai să vezi cum lujerul se apleacă în glastră
pentru a-și așeza cu un icnet floarea ca pe o cocoașă.

Cîmpul cu narcise este o stradă în cartierul Colentina
pe care din când în când trece o furgonetă cu un șofer
care strigă sa-ca-dat pământ de flori! pământ de flori!
și eu râd de el pentru că nu pământ vinde ci stele
din care vor crește flori, fete, băieți

Să îți spun.

În fiecare dimineață intru în birou și mă așez pe scaun.
În fiecare dimineață beau cafea cu cardamon dintr-o cană cu reni
și dupa prima înghițitură apăs play pe ceva din folderul Music.
În fiecare dimineață, eu intru în birou și pisicile ies.

Dar.

Dacă mâine nu m-aș mai trezi și, impacientat, biroul ar veni să intre în mine
așezându-se pe inima din care fugiseră șapte pisici?
Dacă și-ar așeza o cafea pe ficat și după prima înghițitură
mi-ar asculta atent plămânii, să audă cum respir?
Poate că i-ar fi frig, azi bate vântul.
Poate ca i-ar închide gura și ochii,
să nu îl mai tragă curentul.

Cum să simți că aparții unui loc în care nu ai fost
și cum să îți fie dor de cineva pe care nu l-ai mai întâlnit, cum?

Și de ce să doară un pic toate astea?

În timp ce făceai duș, pisica s-a spălat până în vârful cozii
plictisită și foarte frumoasă;

am privit-o atent, s-a uitat și ea la mine după care
a întors capul și a oftat înainte să adoarmă.

Părea să fi înțeles.

mi-ar plăcea să îmi faci și mie ordine
mai întîi în dulap, după aceea prin viață,
să îmi strângi cănile de pe birou
de unde le dărâmă motanii și câteodată se sparg,
să mă înveți ce înseamnă a ordona nu doar a căuta,
să mă săruți înainte să plec la clienți
cu o geantă în care lângă laptop
încă mai am scoici de anul trecut,
încălțat cu o pereche de ghete cu două numere mai mari,
din ce în ce mai grăbit,
așa de grăbit că nici nu am apucat anul ăsta
să miros cireșii înfloriți.

poate ar trebui să îți ascunzi mâine o crenguță
lângă sâni, așa aș mai afla și eu că e primăvară.

Astăzi, cuvintele se întind leneșe pe iarbă.
Alcătuirea a tăcut, nu îmi mai trimite litere sub frunte
și nici împerecheri carteziene între idei.

Nicio gâlceavă între cauză și efect,
nici vreun vecin cu polizor
sau câte o frază care trebuie trebuie scrisă.

Azi, până și mațele mi-au tăcut
iar timpul merge pe furiș doar în șosete.
Pleoapele nu îmi mai scârțâie a usturime când clipesc
iar în plămâni schimbul de gaze se face cuminte ca o împărtășanie:
poftim azot și oxigen, închină-te, acuma dă-mi oxidul de carbon.

După fiecare respirație aud mai abitir cum cresc mugurii în copaci.
Undeva, departe, pe sub unul din ei,
o tânără cu părul lung lucind în soare trece cu pas grăbit.
E atîta liniște în univers că o aud.

În cartier, copacii înfrunzesc deasupra străzilor
ca o echipă de bărbați vânjoși și transpirați cărând mobilă nouă
într-un apartament cu pereții goi și reci.

Colentina se ține după ei exaltată, în capot și papuci de casă,
îndrumându-i plină de elan:

Mutați, vă rog, stejarul acela mai la perete, așa,
iar teii la intrare, de o parte și de alta a șoselei,
și ne-a-pă-rat liliecii, pe ei lăsați-i aici în mijloc,
ah, liliecii ăștia!

în fiecare seară iese la gard și privește strada,
înalt și uscățiv ca o ulucă.

capul stă nemișcat parcă proptit în scânduri
și numai ochii negri, atenți, jucăuși de veveriță
te lasă să înțelegi că e viu.

de treizeci de ani face asta,
de treizeci de ani e înalt și uscățiv ca o ulucă.

dacă ar ieși pe poartă, oamenii ar afla că pantalonii
i-au rămas cu câteva numere mai mici
și că sunt peticiți precum gardul în spatele căruia se ascunde.

dacă l-ar cunoaște, oamenii ar afla că străbunicul lui
a venit pe jos din Grecia împreună cu un măgăruș al cărui nume l-am uitat,
purtând o pereche de zmeane albe fără pârpodz
care îi lăsau să se vadă țurloaiele.

dacă ar avea unde să plece, și el s-ar duce.

dar nici măcar un măgăruș nu are,
ci numai două surori și ce se mai zărește în spatele gardului.

Timpul trece hoțește și îmi aleargă înaintea zilelor
mut ca mine și nespălat pe ochi;
astăzi l-am prins,
eram ascuns în cireș pe înserat
și i-am văzut umbra strecurându-se sub crengi.

Din nimic mi-am sădit mai demult o livadă cu cireși
în spatele casei, acolo unde nu credeam că vreodată
timpul o să treacă altfel decât
cu genunchii juliți și ochii obligatoriu spălați dimineața.

În livadă nu mai există dimineți după nopți
și singurul care se mai joacă este timpul
care le-a înnodat an cu an cireșilor crengile unele de altele,
așa cum mie mi-a înnodat dimineața de noapte
și m-a învățat să mă joc de a fi și a nu fi.

Azi nu am fost, poate mâine
sau și mai sigur joi.

Cei din mine au tăcut și nu am observat decât acum,
când mi-am dat seama că nu îmi mai place joaca asta.

Mîine am să mă sui iar în cireș și am să îi spun timpului
că nu mai vreau să fie prietenul meu.

Ne vom plimba, doamna mea, și anul acesta pe trotuarul din fața primăriei.
Eu te voi ține de mână și îți voi spune iată, te-am adus în centru,
tu vei râde și îmi vei răspunde că suntem la capătul lumii,
la capătul lumii noastre de adulți
și atunci care centru?

Fiecare existență are un capăt, măi,
îți voi explica serios trecându-ți degetele prin păr,
ce să-ți fac dacă centrul existenței noastre pare să fie acesta –
un sat unde se termină totul,
unde ceasul din turnul primăriei ne-a măcinat verile ca într-un creuzet:
pe tine bronzată și ciufulită pe mal,
pe mine în barcă împreună cu lipovenii după chefal.

Până într-o zi când m-am dat jos mirosind a pește, îți amintești?

Tu m-ai luat în brațe și mi-ai zis că uite, nu ne mai putem desluși unul de altul.

O fi fost de la nisip, o fi fost de la ceasul ăla, naiba știe,
cert e că în vara aia am înțeles că acolo este miezul nostru,
că eu nu mai pot să mai ies pe mare cu lipovenii
care de atunci înjură cu litere chirilice și primăria și mama lui de ceas,
că i-am lăsat în barcă mai puțini cu două brațe să tragă la năvod
și doar cu o gură de votcă mai mulți.

Ne vom plimba, doamna mea, și anul acesta pe trotuarul din fața primăriei,
nici nu-i nevoie să ne mai ținem de mână,
nimic nu ne mai poate desluși unul de altul,
nici orașe mărunte, nici veri, nici chefali, lipoveni,
nici ceasuri, nici ani,
te iubesc.

omul este un lucru trist
ca un petic de iarbă ascuns după garduri de tablă și policarbonat,
măcar de ar fi fost stejar –
așa ar mai fi avut o șansă la înălțare
dar nu, iarba asta va rămâne totdeauna aici
în incintă
în grădina asta cu gardul de tablă și poteca din dale de ciment
peste banii ăștia cheltuiți în Dedeman,
va rămâne totdeauna aici înghesuită între materiale de construcție
între bariere și negări
între neasumarea deciziilor și băgarea capului în nisip ca struțul,
pardon, nu în nisip,
în gazonul udat cu temporizator
cumpărat tot din Dedeman
cu bani la fel de triști ca omul.

știi ce e mai trist?

că omul nici măcar nu realizează asta;

rar îi mai trece vreunuia prin cap că iarba asta nu are niciun rost aici,
nici temporizatorul cu aspersor, nici tabla, nici policarbonatul,
în rest niciun gând, nicio idee,
doar nerăbdari de weekend condimentate cu fum,
bere și ceafă de porc.

nu pot să nu mă gândesc că dacă ți-ai desface încet pulpele
eu m-aș uita lung la locul acela care poartă în el
ideea unei viitoare civilizații
cu oamenii și dialectele ei,
cu poeți, obiceiuri, credințe,
cu iubiri
cu războaie teribile,

ce responsabilitate grea trebuie că te apasă uneori
să știi că porți toate acestea în tine.

și ce noroc să pot simți pe limbă viitorul.

foto: Miroslav Tichy