Despre iepuri și alte sentimente

În spatele fiecărui spațiu stă o idee.

Haideți să ne imaginăm o lume în care există și altceva în afară de înainte și înapoi, le-am spus. M-au privit cu ochii mari, cum adică altceva. Altceva, orice, zic. Ce vreți voi, e lumea voastră.

În timp ce schițam cuburi penta și hexadimensionale, trăgeam cu ochiul la hârtiile lor. Unul avea un copac cu rădăcinile în sus, altul o zână cu două capete.

Știi că au dreptate, mi-am zis.

Dacă adaugi o nouă dimensiune celor cunoscute, legile așa cum le cunoaștem încetează să mai există. Bunăoară, legea care spune că un copac crește cu rădăcina în pământ. Sau legea care spune că zâna are numai și numai un singur cap.

Știi că au dreptate? Ca să îți imaginezi ceva radical trebuie să renunți la ce știi.

Dar o idee nu vine din neant, ea este acolo cumva. Așa cum în mintea mea acum există ideea de iepure și ideea de șase dimensiuni. Iepurele este o dimensiune, postulez. Și nu mă poate nimeni contrazice, pentru că în acel moment spațiul guvernat de relativitate și mișcări Kepleriene încetează să existe iar eu sunt iepure într-o lume galbenă, la rândul ei iepure.

Iepurele nu este un animal, ci o dimensiune în spatele căreia stă ideea de țuști.

Sunt zile în care văd lumea așa cum este, dincolo de culori și forme, de sunete, de oameni. Sunt zile în care văd lumea ca pe o idee, o singură idee ce se gândește pe sine. Iar gândul ăla sunt eu, ești tu.

Ea este construită în jurul posibilităților pe care gândul le definește, dogmatic, ca ipoteze. De aceea, când ascult pe cineva care îmi destăinuie o părere iar eu ridic din umeri spunându-i „nu neg”, mă închin de fapt Dumnezeului lumii din spatele lumii.

Nu neg. E și asta o posibilitate. Amin.

Uite, să îți povestesc o întâmplare din lumea asta pe care o văd azi. Așteptând tramvaiul am scris cam o pagină la povestirea cu Gustav și iepurele. I-am schițat chiar și încheierea, fără să îmi notez nimic, totul s-a petrecut în gând. Bineînțeles că nu îmi mai amintesc nimic, însă pagina, cuvintele, ideile au existat.

Nu cred că există realități alternative, ci una singură în care se desfășoară toate, pe măsură ce timpul gândului meu se întretaie cu timpul altor gânduri.

Ar fi o erezie să îi spun aceluia cu părerea „nu cred”, în loc de „nu neg”. Pentru că aș considera adevărul aparținând doar gândului meu, înțelegi? Adevărul sunt eu, i-aș zice atunci. Ori, noi doi știm acum că posibilitățile nu sunt nici false nici adevărate, ele sunt pur și simplu.

Să îți mai zic ceva. Pentru că eu sunt gând iar tu faci parte din ideea de lume, te pot construi. Poți fi chiar acum aici, goală sprijinindu-te de colțul acestei mese din lemn de nuc. Este o posibilitate, așa cum o altă posibilitate este că tu citești în camera de alături iar aici, ei bine, nu există nicio masă.

Acum înțelegi ce înseamnă iepurii? Totul.

Proză absurdă

Gustav Mahler și Jean Sibelius sunt în Helsinki, în casa acestuia din urmă. În casă mai locuiește, nebănuit de nimeni, un iepure invizibil în vârstă de 830 de ani.

Gustav suferea vădit, așezat pe scaunul fără spătar, iar Sibelius, ca pentru a-l alina, a așternut un ștergar alb peste masa grea de stejar. Nici nu știai ce să crezi despre gestul lui. Fusese grijă? Felul lui indirect de a mângâia? Sau doar o acoperire instinctivă a goliciunii lemnului, venită dintr-o pudoare a formelor?

Iepurele și-a potrivit mai bine ochelarii pe tâmple și și-a concentrat atenția asupra lui Gustav.

Chipul său rămăsese inexpresiv, doar mai luminat de albul feței de masă care mirosea a levănțică. Ai fi zis că se gândește la ceva, dar Sibelius îl cunoștea suficient de bine încât să știe că încremenirea aceasta îi este străină de actul rațiunii și că, pur și simplu, Gustav nu mai era aici. Fugise. De ce anume, asta nu mai putea bănui. Intuia totuși că e vorba de ceva ce se petrecuse în Helsinki, înainte de sosirea lui aici.

Privindu-i pe cei doi, primul îngândurat și tăcut, al doilea îngrijorat, cu mâinile așezate una peste alta pe spătarul scaunului, iepurele înțelese că momentul acesta de blocaj trebuie cumva înlăturat. Cu o mișcare ageră sări pe masă, întorcând capul când la unul când la altul, ca pentru a se hotârî. În cele din urmă, își scoase o foarfecă din buzunarul vestei și se apropie de Gustav.

Cu o îndemânare ce vădea experiență, tăie cu precizie pieptul lui Gustav făcându-i un buzunar în dreptul inimii. Își vârî mâna pînă la cot, cotrobăind înăuntru. Scoase pe rând trei păpuși de lemn, una neagră, fără chip, una albă cu păr lung și chip de mamă iar alta înfățișând un războinic călare. Le așeză ordonat pe ștergarul alb, apoi scoase un stetoscop din alt buzunar, îl lăsă să atârne în pieptul tăiat și, potrivindu-l pe urechile lungi, ascultă atent.

La început, nu auzi decât un șuier prelung, ca un vânt rece în tundră. Apoi, din ce în ce mai clar, îl auzi pe Gustav vorbindu-și.

Raportată la perfecțiune, viața este un lung șir de eșecuri, o înlănțuire de secvențe ale hazardului unde de fiecare dată conștiința greșește în decizii, alegând variante perfectibile.

Optimistul, din acest punct de vedere, nu se leagă de speranța unui viitor ipotetic ci de acceptarea prezentului ca pe o concluzie firească a eșecurilor. Sunt aici pentru că am greșit, spune el, aș fi putut să fac mai mult, mai bine. De abia în urma acestei acceptări se poate construi speranța. Da, am greșit, dar vreau să nu mai greșesc.

Iată cum toată muzica mea de până azi este o eroare lăbărțată pe câteva decenii, dragul meu, îi explică Mahler iepurelui, crezând că stă de vorbă cu o plăsmuire a propriei minți.

Trăiesc permanent cu un apăsător sentiment al eșecului. Prezentul, nimicurile de zi cu zi înseamnă doar abandonul conștiinței în neant. Când spăl farfuriile nu gândesc. Orice banalitate este o fugă nu neapărat de gânduri, ci de sentimentele asociate lor. Starea de a fi a conștiinței e diferită de cea a omului.

Atent la ce spune, iepurele schiță ceva pe o foaie de hârtie pecare o scosese mototolită din buzunarele încăpătoare ale vestei. Apoi, întoarse foaia cu desenul spre Gustav, pentru a i-l arăta încrezător. Era un portret de femeie cu trăsăturile Almei.

Mi-e foame, ar trebui să mânânc ceva, spuse Gustav întorcând capul. Poate o felie de pâine unsă atent cu unt. Știi ce zic. Omul stă cu buzele strânse, concentrat asupra fiecărei mișcări a cuțitului cu lamă lată, privind cum crema albă acoperă treptat pâinea, ca pe o pânză neîncepută. Este ceva erotic în asta, poate în mișcările lascive ale metalului, poate în consistența untului, la fel cum și pictura uneori are valențe sexuale.

Mi-e foame, dar nu vreau să mânânc nimic. Mă voi înfometa. Absența Almei din viața mea este tot o foame. Vreau să simt asta, să mă doară. Dacă mă doare, nu uit. Dar nu, nu nu, nu trebuie să simt. Fugi. Fugi.

Gustav se descompuse atunci începând dinspre creștet. Fața i se strânse ca o frunză ajunsă într-o flacără și numai gura îi rămase intactă, cântând.

Wir genieee-ßen die himmmmmmlischen Freuden, D’rum tun wir das Irdische meiden. Ne bucurăăăăm de plăcerile cereeești, de aceea fugim de cele lumeeești. Așa s-a născut simfonia a patra.

Reîntors la forma inițială, Gustav se întrebă dacă și aceasta poate fi văzută ca un eșec. Un nou eșec.

Apoi, tăcere. Gustav și iepurele se priviră îndelung iar iepurele înțelese că întrebarea de fapt îi fusese adresată lui.

Depinde pentru cine, îi răspunse. Pentru Sibelius? Pentru oameni? Pentru tine, Gustav? Da, pentru tine este un eșec nici mai mic nici mai mare decât restul vieții tale. Tocmai ai sublimat durerea absenței Almei într-o lucrare, o înșiruire de sunete.

Dar asta știm doar noi. Nimeni altcineva nu bănuiește ce s-a petrecut în conștiința ta care s-a topit adineauri într-o compoziție. Oamenii… mda, oamenii aud ce vor aici. Fiecare e atins în funcție de propriile stări și trăiri. Apoi vor critica. Le place sau nu. Vor simți sau nu. Treaba lor. Dar adevărul nu va fi vreodată cunoscut.

Helsinki.

Diminețile în Helsinki sunt tăioase.

Ele forțează omul să se trezească, să lupte, îl feresc de momentele de lene și plictis specific meridionale, asezonate cu lungi cafele și sieste. Lui Jean îi priau astfel de dimineți, în care trupul gol se înfioară în fața ferestrei deschise iar gândurile încep să zburde în pofida ochilor care de multe ori privesc în gol strada de dedesubt. Alteori, Jean vede un iepure cu urechi lungi și începe să îl certe, crezând că este cineva din viața lui.

Ți-am dat tot. Și în continuare sunt hotărât să mă dau, să mă preling în jurul gleznelor tale ca un dres abia dezbrăcat, care încă îți mai păstrează căldura coapselor. Chiar nu vezi asta, chiar nu mă vezi? Ce aș putea să fac mai mult?

Ești un copil. Trebuie să te văd ca pe un adult, dar cu nevoi de copil. Cum să fac asta? Să te ajut să crești? Dacă te voi vedea doar ca pe un copil, cum te-aș mai putea iubi ca acum?

Dar despre al meu cum rămâne? Și în mine trăiește un alt copil. Doar că eu îl îngrop în fiecare zi, câte puțin. Al meu nu plânge, nici nu se zbate, e sufocat și apăsat de istorie, precum orașul ăsta pe care îl iubesc la fel cum te iubesc pe tine.

Știi cine suntem noi? Niște copii cu bărci foarte lungi, ascunși în spatele unor bărbi. Ieșim pe mare cică să pescuim, dar de fapt vâslim în apă ca într-o mamă, iată dorința noastră ascunsă: îmbrățișarea. De aceea ne îngropăm morții tot în mare, să închidem cercul.

Poate ar trebui să îți găsești la rândul tău o mare ritualică, pentru a-ți fi mamă și iubirea dintâi. A doua îți sunt eu.

În noiembrie m-am dat vulturilor.

M-am scos din mine gol și m-am aruncat pe stânci, lăsându-i să-mi rupă lacomi rămășițele. Iată ce toamnă frumoasă, mi-am spus, cum vin înaripații să se hrănească din trecut. Va trebui să mă nasc din nou.

Niciun semn de durere, nicio grimasă.

Îmi doresc să cunosc un chinez răbdător și minuțios, să mă învețe să desenez pe un bob de orez.

După aia să ne strângem mâinile, el să rămână în atelierul lui milenar cu tușuri și cerneluri iar eu să sar în bobul acela cu voi de mână, să ne plimbăm și să vă explic. Uite, aici este o livadă cu cireși. Deasupra este soarele, pe el l-am făcut cu galben și oranj. Niciodată nu vor mai fi nori peste el, uitați, norii i-am desenat tocmai în partea cealaltă a bobului, doar așa, ca să nu las nimic alb.

Dungile astea de sub noi sunt iarbă iar în iarbă punctele roșii sunt cireșe. Dincolo de pomi am desenat o casă cu acoperișul din olane, cu prispă, grădină de legume, pisici, în sfârșit, tot ce mai ține omul prin curte. Și în casa aia putem să locuim noi. Nu se vede înăuntru, dar putem să ne prefacem că avem tot ce trebuie în ea.

Și pâine, și cuptor, și ouă luate dimineață din cuibar și fierte în apa scoasă din puțul de lângă grădina de legume, am uitat să vă arăt că avem și un puț. Uite, am și iederă lângă el, și zorele și castraveți care s-au suit pe stâlp.

Dacă mergem în spatele casei, este un gard vechi din lemn cu o poartă care scârțâie. Dacă trecem de poarta aia, ajungem iarăși de unde am plecat, înapoi în livada cu cireși, că s-a terminat bobul de orez. Dar noi putem să zicem că în spatele casei e de fapt o pădure fără sfârșit.

Asta îmi doresc eu. Un rai, un răiuleț de fapt. Unul mic, un bob. Un bob de rai.

Dar uite că nu pot să mi-l fac singur. Trebuie să îl găsesc pe chinezul ăla răbdător, să îmi arate. Cât mai curând trebuie să îl găsesc, cât încă nu îmi tremură mâinile.

Într-un sistem opresiv, speranțele omului se înrădăcinează în singurele mistere absolute: suflet și conștiință.

Este nevoie ca lanțul învârtit în jurul existenței sale să devină atât de strâns încât ultima fărâmă de fericire să nu mai poată veni de aici, din jur, din lumea observabilă prin simțuri. În acel moment, poate pentru a se proteja, percepția omului se schimbă iar realitatea nu mai este aceasta a lanțurilor materiale, ci cea a himerelor.

Ce se întâmplă mai departe ține de individ și de destin. Dintr-o astfel de realitate deformată se nasc martiri și deopotrivă călăi.

Însă, orice drum ar lua omul, va fi eliberat. Se va simți mântuit în felul său unic, în realitatea sa deformată unde fericirea devine o stare sau o promisiune.

Ajunsă aici, alcătuirea omului nu se deosebește prin nimic de cea a copacilor. Prin orice mijloace se îndreaptă spre lumină, chiar și cu riscul grotescului. Tulpina lui poate înfrunzi încolăcită ca într-o demență în jurul rădăcinilor noduroase, dacă destinul a hotărât ca povârnișul să i se surpe sub trunchi.

Feriți-vă de copacii prăbușiți, mărturisesc iepurii; vlăstarii lor se pot ridica – țuști – de unde nu te aștepți. Apoi vor sparge în două stâncile de deasupra și vor umbri totul în jur, îmbătați de lumină, miez al existenței lor.

Feriți-vă de oamenii nefericiți, le mărturisesc iepurii împăraților. Nu îi țineți în lanțuri prea strâns, gândurilor lor pot încolți sincere și în goana spre lumină vor naște credințe la umbra cărora se vor usca imperiile voastre.

Am înțeles într-un târziu că eu sunt aici ca să simt, să simt tot ce e de simțit și să mă încredințez la urmă că adevărul este unul singur.

După aceea am să plec, iar dacă mă voi întoarce am să spun cu voce tare: E pace, domnule, în univers.

Dar tu de unde știi, au să mă întrebe.

Eu o să îmi aprind o țigară și am să le zic repezit: Păi nu de acolo vin?

.

Dar nu așa se încheie un text început seara și care ar fi continuat cu o dezvoltare suprarealistă a paralelei dintre iepuri și sentimente. Se face că în vreme ce scrii afli că doi copii … avalanșă … retezat.

Și în momentul ăla cuvintele se amestecă și nimic nu mai are vreun sens.

Dacă ar fi fost o pictură, acum pagina asta era mânjită cu vopsea în vreme ce autorul ar fi înjurat năpraznic, așa cum niciun om ci numai pământul l-a auzit. Dar nu este pictură, este un text parte a unui volum neterminat și care așa va rămâne, ciung de vreo concluzie. Iar autorul înjură singur în birou și simte impulsul să își apuce de pe perete sabia căzăcească, să se arunce furios cu ea în mână în fața destinului, dar cum? În cine să izbești?

Nu, nu este pace în univers. Iar când pace nu e, nici rugăciunile nu au unde se îndrepta.

Oamenii sunt condamnați să simtă greu. Iar sentimentele lor nu sunt iepuri, sunt pietre. Iepurii nu există. Gata.

(volumul Despre iepuri și alte sentimente se încheie aici.)