Zece metri pătrați. Prima noapte în penitenciar

Aici nu plouă niciodată. Aici nu o să mă prindă niciodată grindina cu frații de mână.

De aici nu iese nimic, din universul ăsta dreptunghiular pe care l-am înglobat în țeasta mea rotundă. De aici nu ies nici zeflemeli, nici furia din spatele hulei mele, cred că nici rugăciunile nu mai ies pentru că nu mi-a răspuns nimeni din tavanul nemișcat dincolo de care știu că se află un cer, dincolo de care probabil se află un Dumnezeu tăcut.

Vreau să te uit, unchiule.

Îți scriu mesaje lungi, tu îmi dai seen și atât. Așa arată azi o rugăciune fără răspuns.

Doamne.

Dacă toți spun că ești bun și că înțelegi, de ce eu te simt rău și aspru? De ce simt că minți, că totul e o vrăjeală ieftină, o spoială aurie pe peretele meu alb din universul dreptunghiular? Arată-mi cum e iubirea aia a ta, altfel decât prin spațiul îngust dintre zăbrelele astea ruginite.

Tu nu m-ai iubit. I-ai iubit pe oameni, nu pe mine.

Lumea mea are colțuri și în fiecare din ele văd adevărul în întuneric. Tu ești o iluzie, de fapt. Cuvintele tale sunt iluzii. Puterea ta este o iluzie pe care ți-am hrănit-o, dreptcredinciosul de mine.

În încăperea mea dreptunghiulară nu mai există dumnezei ci numai o fereastră. O singură realitate cu cercevele din lemn, dincolo de ea mă uit la cer și știu că nu mai e, de fapt, nimic.

Mi-am dat seama de asta exact când aș fi avut nevoie să exiști și să înțelegi. Păcat, unchiule, că ești o umbră. Ce frumos și bun ai fi fost.

Pictură de: Francesco Clemente, 1983, ulei pe pânză